Nu am rabdare. Deloc.
Nu stiu sa fac compromisuri.
Nu imi place sa ies in oras in grupuri mari.
Nu imi schimb usor parerea despre oameni, mai ales daca prima impresie a fost negativa.
Nu stiu sa negociez.
Nu imi place sa dau dreptate altora.
Nu sunt prietenoasa cu strainii.
Nu sunt niciodata punctuala.
Nu cred ca se poate trai usor cu mine.
* dar daca reusesc sa schimb macar una din metehnele insirate mai sus in 2009 sunt mareata.
marți, 23 decembrie 2008
luni, 22 decembrie 2008
grampa says..
nici o creatura nu-si mananca semenii: ursii nu mananca ursi, lupii nu mananca lupi, dupa cum nici cainii nu mananca shaorma.
outer borders
corpul - adunatura de nervi, muschi si oase, umori, zgarciuri si masura in care umpli contururile in care ai fost turnat. suma trasaturilor parintilor, bunicilor, bunicilor bunicilor si tot asa pana la abstract. am inceput de cativa ani sa ma simt din ce in ce mai confortabil in propria piele. nu mai simt nevoia sa ma schimb radical. am ochii gri adica albastri adica verzi, par saten, pielea (prea) alba. trasaturile fetei mele sunt des intalnite in orasul in care m-am nascut - daca arunci acolo intr-o statie de autobuz o piatra la intamplare, cu siguranta vor injura (si inca in doua sau trei limbi :P) cel putin cinci persoane cu coloratura similara. chestia asta imi place.
a fost o vreme in care imi doream sa fi aratat altfel, mai etc. etc., o vreme in care in niciuna din fotografiile legitimatiilor pe care le facusem pe parcursul a cateva luni nu aveam aceeasi culoare/lungime a parului, ba mai mult, imi aminteam destul de vag cam cum trebuie sa fi aratat parul meu inainte sa incep sa il vopsesc. inainte de asta a mai fost o vreme in care imi doream sa arat androgin, insa pubertatea, fir-ar ea sa fie, mi-a spulberat planurile in privinta asta :). pe atunci incercam sa imi ignor corpul in care nu ma simteam acasa si sa ma percep doar ca trestia zaharisita, aaa.. ganditoare ce eram.
cand ajungi sa iti spui "ma simt ca un capcaun verde-fistic si exteriorul nu reflecta realitatea" incerci sa iti vezi corpul ca pe un fel de mecanism auxiliar, caruia ii acorzi atentia cuvenita unei masini - vrei sa fie functional cat mai multa vreme, ii dai carburanti, ii schimbi din cand in cand culoarea, ocazional il scoti in oras sau plimbi pe careva cu el (na, ca asta suna kinky) si risti sa ti-l busesti daca il conduci in stare de ebrietate. daca insa continui sa iei prea in serios problema ta filozofica ai sa nimeresti intr-o gramada de situatii de tot rasul: sa intri in panica in momentul in care ti se face un compliment, sa te ia careva de mana si tu sa zici brusc ca trebuie sa ajungi acasa in cinci minute, sa te gandesti la nu mai stiu ce fragment de carte in timp ce aluneci pe langa lada peste care trebuia sa te dai peste cap la ora de sport....
cred ca nici pana azi n-am scapat complet de stangaciile de atunci - manifestarile afectuoase neasteptate ma dau peste cap: mi se intampla sa ma fastacesc cand ma imbratiseaza cineva ori sa ma foiesc incomod cand sunt privita insistent. cand nu stiu ce sa fac cu atentia pe care o primesc ma simt ca un mamut pus sa faca piruete si ma comport probabil la fel de gratios: am aaa...un umor "original" (adica aproape nimeni nu rade la glumele mele), mersul defensiv si vorbesc ciudat - nu deschid gura suficient de mult incat sa formez cuvinte perfect rotunjite iar in cazul in care ma simt bine sau prost in compania cuiva mai capat si un debit verbal care l-ar rusina pe nenea ala cu "adresati-va medicului sau farmacistului" (stiu ca nu exista unul, da' io asa vreau sa imi imaginez).
ceea ce conteaza insa e ca incet- incet ma fac si io "om mare".
a fost o vreme in care imi doream sa fi aratat altfel, mai etc. etc., o vreme in care in niciuna din fotografiile legitimatiilor pe care le facusem pe parcursul a cateva luni nu aveam aceeasi culoare/lungime a parului, ba mai mult, imi aminteam destul de vag cam cum trebuie sa fi aratat parul meu inainte sa incep sa il vopsesc. inainte de asta a mai fost o vreme in care imi doream sa arat androgin, insa pubertatea, fir-ar ea sa fie, mi-a spulberat planurile in privinta asta :). pe atunci incercam sa imi ignor corpul in care nu ma simteam acasa si sa ma percep doar ca trestia zaharisita, aaa.. ganditoare ce eram.
cand ajungi sa iti spui "ma simt ca un capcaun verde-fistic si exteriorul nu reflecta realitatea" incerci sa iti vezi corpul ca pe un fel de mecanism auxiliar, caruia ii acorzi atentia cuvenita unei masini - vrei sa fie functional cat mai multa vreme, ii dai carburanti, ii schimbi din cand in cand culoarea, ocazional il scoti in oras sau plimbi pe careva cu el (na, ca asta suna kinky) si risti sa ti-l busesti daca il conduci in stare de ebrietate. daca insa continui sa iei prea in serios problema ta filozofica ai sa nimeresti intr-o gramada de situatii de tot rasul: sa intri in panica in momentul in care ti se face un compliment, sa te ia careva de mana si tu sa zici brusc ca trebuie sa ajungi acasa in cinci minute, sa te gandesti la nu mai stiu ce fragment de carte in timp ce aluneci pe langa lada peste care trebuia sa te dai peste cap la ora de sport....
cred ca nici pana azi n-am scapat complet de stangaciile de atunci - manifestarile afectuoase neasteptate ma dau peste cap: mi se intampla sa ma fastacesc cand ma imbratiseaza cineva ori sa ma foiesc incomod cand sunt privita insistent. cand nu stiu ce sa fac cu atentia pe care o primesc ma simt ca un mamut pus sa faca piruete si ma comport probabil la fel de gratios: am aaa...un umor "original" (adica aproape nimeni nu rade la glumele mele), mersul defensiv si vorbesc ciudat - nu deschid gura suficient de mult incat sa formez cuvinte perfect rotunjite iar in cazul in care ma simt bine sau prost in compania cuiva mai capat si un debit verbal care l-ar rusina pe nenea ala cu "adresati-va medicului sau farmacistului" (stiu ca nu exista unul, da' io asa vreau sa imi imaginez).
ceea ce conteaza insa e ca incet- incet ma fac si io "om mare".
sâmbătă, 20 decembrie 2008
miercuri, 17 decembrie 2008
grampa, who is by no means a sexist, says...
un gentleman adevarat stie intotdeauna sa dea mana unei doamne atunci cand aceasta iese din beci cu sacul de cartofi in spinare
marți, 16 decembrie 2008
sharam
am sa scriu si eu cateva randuri despre intamplarea shoegate de la conferinta sustinuta de bush in irak.
la prima vedere, incidentul e pur si simplu caraghios pentru noi, occidentali plictisiti si usor de amuzat ce suntem. bineinteles ca putem percepe dimensiunea umilitoare a gestului, dat fiind contextul oficial si importanta omului de stat care era cat pe ce sa muste dintr-un pantof, insa impresia de sketch a fost coplesitoare, cu atat mai mult cu cat un bush dezorientat a declarat presei: “it doesn’t bother me. so what if he threw a shoe at me. all I can report is it is a size 10." pe bune.
incidentul asta mi-a amintit insa de unul din romanele lui rushdie - rusinea (ok, toata lumea care ma cunoaste isi poate da oficial ochii peste cap :P).
pentru musulmani, "sharam" are mai multe semnificatii decat in orice alta cultura (rusine, dar si indecenta, aroganta, impertinenta, impietate, etc.), pentru ca polii religiei lor nu sunt pacatul si mantuirea, ci onoarea si rusinea. un om poarta in carca greutatea acestor valori toata viata, nu numai in ceea ce priveste propria-i persoana, dar si a familiei sale. te-ai nascut intr-o familie dezonorata de un membru al acesteia, esti marcat de stigmatul sharamului. ai infaptuit ceva dezonorant, ai adus rusinea asupra ta si a familiei tale.
stigmatul acesta este atat de puternic incat incita violenta in sufletul celui dezonorat si in reactia celorlalti. de altfel, asta e si subiectul romanului "rusinea".
intr-unul din episoadele cartii, personajul principal, un copil din flori crescut izolat de lume de trei surori, fara sa stie exact care dintre ele ii este mama, se hotaraste sa plece din casa parinteasca. iesind din casa, el este intampinat de o gloata care n-a uitat pacatul femeilor si care i-a pregatit baiatului o mare umilinta: o ghirlanda de pantofi vechi, pe care incearca sa i-o arunce la gat.
pentru musulmani, necuratia sufleteasca, dar si trupeasca, sunt un tabu religios. a avea in jurul gatului o ghirlanda de papuci ponositi este o batjocura enorma, care practic anuleaza simbolic verticalitatea fiintei insultate.
in acest context, gestul ziaristului care l-a facut pe bush "responsabil pentru moartea a mii de irakieni" aruncand cu pantofii in el nu are nimic hilar.
la prima vedere, incidentul e pur si simplu caraghios pentru noi, occidentali plictisiti si usor de amuzat ce suntem. bineinteles ca putem percepe dimensiunea umilitoare a gestului, dat fiind contextul oficial si importanta omului de stat care era cat pe ce sa muste dintr-un pantof, insa impresia de sketch a fost coplesitoare, cu atat mai mult cu cat un bush dezorientat a declarat presei: “it doesn’t bother me. so what if he threw a shoe at me. all I can report is it is a size 10." pe bune.
incidentul asta mi-a amintit insa de unul din romanele lui rushdie - rusinea (ok, toata lumea care ma cunoaste isi poate da oficial ochii peste cap :P).
pentru musulmani, "sharam" are mai multe semnificatii decat in orice alta cultura (rusine, dar si indecenta, aroganta, impertinenta, impietate, etc.), pentru ca polii religiei lor nu sunt pacatul si mantuirea, ci onoarea si rusinea. un om poarta in carca greutatea acestor valori toata viata, nu numai in ceea ce priveste propria-i persoana, dar si a familiei sale. te-ai nascut intr-o familie dezonorata de un membru al acesteia, esti marcat de stigmatul sharamului. ai infaptuit ceva dezonorant, ai adus rusinea asupra ta si a familiei tale.
stigmatul acesta este atat de puternic incat incita violenta in sufletul celui dezonorat si in reactia celorlalti. de altfel, asta e si subiectul romanului "rusinea".
intr-unul din episoadele cartii, personajul principal, un copil din flori crescut izolat de lume de trei surori, fara sa stie exact care dintre ele ii este mama, se hotaraste sa plece din casa parinteasca. iesind din casa, el este intampinat de o gloata care n-a uitat pacatul femeilor si care i-a pregatit baiatului o mare umilinta: o ghirlanda de pantofi vechi, pe care incearca sa i-o arunce la gat.
pentru musulmani, necuratia sufleteasca, dar si trupeasca, sunt un tabu religios. a avea in jurul gatului o ghirlanda de papuci ponositi este o batjocura enorma, care practic anuleaza simbolic verticalitatea fiintei insultate.
in acest context, gestul ziaristului care l-a facut pe bush "responsabil pentru moartea a mii de irakieni" aruncand cu pantofii in el nu are nimic hilar.
luni, 15 decembrie 2008
what has been seen cannot be unseen
si daca tot suntem noi in prag de sarbatori si scrisesem acum vreo doua postari ca am o problema cu preotimea, am sa va povestesc cum a inceput toata treaba.
aveam in jur de cinci ani la vremea respectiva. ca un copil nascut in timpuri comuniste, nu prea servisem eu biserica intre mersul la gradinita si julitul de coate prin fata blocului. bunica mea, in schimb, care incepuse sa vina iarna pe la noi sa aiba grija de mine (habar n-avea in ce se baga), isi dorea foarte mult sa vada casa sfintita de sarbatori.
intr-o seara imediat dupa craciun suna cineva la usa si bunica merge sa deschida. ma agat si eu de fustele ei si ma postez in fata usii. deschide. ridic capul mult in sus ca sa ajung la fata persoanei uriase care umplea tot cadrul usii. vad urmatoare chestii (aici ar merge o coloana sonora de la un film de groaza): sutana preoteasca neagra pana in pamant si haina aurie pe deasupra; o barba neagra, deasa si lunga pana la piept; un manunchi de nuiele intr-o mana, o cruce mare in cealalta; un personaj mai micut undeva in penumbra cu un fel de castron in care ar fi putut fierbe copii mici.
omul din prim-plan deschide gura si incepe o cantare asurzitoare. eu tip la randul meu. toate povestile pe care le stiam cu muma padurii si capra cu aia trei iezi care au fost fraieri si au deschis usa lupului mi se invalmasesc prin cap, cristalizandu-se in aceasta unica imagine de cosmar din cadrul usii. the horror.....
o iau la goana pe hol, galopand cu viteza luminii inspre baie. ma inchid. nu zic nici pas, ca iedul ascuns in horn care tace ca pestele si tremura ca varga de frica. dar, vorba lui creanga, frica-i din raiu, sarmana. pana la urma dau de mine mama si bunica-mea, ma aduc nas in nas cu nenea mare si fioros, care ma uda pe cap si-mi face cruce.
eu nutresc ganduri crunte de razbunare, ca pisica gasita dupa dulap si imbaiata impotriva vointei ei...
aveam in jur de cinci ani la vremea respectiva. ca un copil nascut in timpuri comuniste, nu prea servisem eu biserica intre mersul la gradinita si julitul de coate prin fata blocului. bunica mea, in schimb, care incepuse sa vina iarna pe la noi sa aiba grija de mine (habar n-avea in ce se baga), isi dorea foarte mult sa vada casa sfintita de sarbatori.
intr-o seara imediat dupa craciun suna cineva la usa si bunica merge sa deschida. ma agat si eu de fustele ei si ma postez in fata usii. deschide. ridic capul mult in sus ca sa ajung la fata persoanei uriase care umplea tot cadrul usii. vad urmatoare chestii (aici ar merge o coloana sonora de la un film de groaza): sutana preoteasca neagra pana in pamant si haina aurie pe deasupra; o barba neagra, deasa si lunga pana la piept; un manunchi de nuiele intr-o mana, o cruce mare in cealalta; un personaj mai micut undeva in penumbra cu un fel de castron in care ar fi putut fierbe copii mici.
omul din prim-plan deschide gura si incepe o cantare asurzitoare. eu tip la randul meu. toate povestile pe care le stiam cu muma padurii si capra cu aia trei iezi care au fost fraieri si au deschis usa lupului mi se invalmasesc prin cap, cristalizandu-se in aceasta unica imagine de cosmar din cadrul usii. the horror.....
o iau la goana pe hol, galopand cu viteza luminii inspre baie. ma inchid. nu zic nici pas, ca iedul ascuns in horn care tace ca pestele si tremura ca varga de frica. dar, vorba lui creanga, frica-i din raiu, sarmana. pana la urma dau de mine mama si bunica-mea, ma aduc nas in nas cu nenea mare si fioros, care ma uda pe cap si-mi face cruce.
eu nutresc ganduri crunte de razbunare, ca pisica gasita dupa dulap si imbaiata impotriva vointei ei...
duminică, 14 decembrie 2008
sâmbătă, 13 decembrie 2008
pseudo-legenda alcoolizata
ei s-au iubit o vreme, au gandit la fel, dupa care au ales sa mearga pe drumuri diferite.
martirul si-a zis ca de acum inainte va face totul ca la carte, neincalcand nici o regula, fara sa se atinga de nimic interzis. drumul sau e neted si lat, se intinde drept pana la orizont, fara nici o umbra, fara nici o cotitura. traieste acum prin fericirea altora si imbatraneste intelept si gratios.
hedonistul nu s-a abatut niciodata de la drumul pe care l-a ales la acea rascruce, desi n-a fost simplu de umblat. el n-o sa imbatraneasca niciodata, de altfel nici n-are cum, din moment ce pe haina i s-a cusut o eticheta pe care scrie "imatur" si si-a uitat de multa vreme varsta, concentrandu-se sa depasesca obstacolele drumului ingust si bolovanos.
la rascrucea acestor drumuri sta cel care incearca sa isi aleaga viitorul judecand faptele lor. el vrea si haina cusuta si haloul luminos. nici unul din cei trei nu va ajunge vreodata sfant.
martirul si-a zis ca de acum inainte va face totul ca la carte, neincalcand nici o regula, fara sa se atinga de nimic interzis. drumul sau e neted si lat, se intinde drept pana la orizont, fara nici o umbra, fara nici o cotitura. traieste acum prin fericirea altora si imbatraneste intelept si gratios.
hedonistul nu s-a abatut niciodata de la drumul pe care l-a ales la acea rascruce, desi n-a fost simplu de umblat. el n-o sa imbatraneasca niciodata, de altfel nici n-are cum, din moment ce pe haina i s-a cusut o eticheta pe care scrie "imatur" si si-a uitat de multa vreme varsta, concentrandu-se sa depasesca obstacolele drumului ingust si bolovanos.
la rascrucea acestor drumuri sta cel care incearca sa isi aleaga viitorul judecand faptele lor. el vrea si haina cusuta si haloul luminos. nici unul din cei trei nu va ajunge vreodata sfant.
vineri, 12 decembrie 2008
dulciuri comuniste
imi amintesc cu mare placere de caramelele comuniste.
caramelele astea erau inchise la culoare si atat de tari si lipicioase ca ar fi putut scoate plombe, insa cu atat mai provocatoare - imi amintesc si acum ca imi lua cam intre 30 de secunde si un minut (cu alea incapatanate) sa cojesc hartia cerata in care erau invelite si de care se lipisera. dup-aia, ma apucam sa rontai cu precautie, incalzindu-le in gura pana cand ma incumetam sa imi infig maselele in masa cleioasa. erau atat de tari incat oricum nu reuseam sa le rup in doua, in schimb ma distra cum imi pocneau falcile dezlipindu-se din caramea. dupa doua caramele imi amortea intreaga gura, dar incercam o senzatie de glorie desavarsita, de parca as fi cucerit everestul.
cativa ani mai tarziu mi-am amintit de ele si am intrat prin magazine intreband de caramele. am cumparat mai multe sortimente dar - blasfemie! - am descoperit cu oroare ca noile caramele aveau o culoare de capuccino, aroma de lapte si erau atat de moi incat se topeau in gura.
"da' din alea comuniste nu se mai fabrica?" am tot intrebat eu cu voce indurerata vanzatoarele care ridicau din umeri. "acum se fac dulciuri bune, nu ca pe vremea aia....." imi raspundeau.
dar ce stiu ele? nici o caramea din cele care se produc azi nu va putea detrona in mintea mea minunatiile rupatoare de dinti cu care m-am delectat in copilarie.
caramelele astea erau inchise la culoare si atat de tari si lipicioase ca ar fi putut scoate plombe, insa cu atat mai provocatoare - imi amintesc si acum ca imi lua cam intre 30 de secunde si un minut (cu alea incapatanate) sa cojesc hartia cerata in care erau invelite si de care se lipisera. dup-aia, ma apucam sa rontai cu precautie, incalzindu-le in gura pana cand ma incumetam sa imi infig maselele in masa cleioasa. erau atat de tari incat oricum nu reuseam sa le rup in doua, in schimb ma distra cum imi pocneau falcile dezlipindu-se din caramea. dupa doua caramele imi amortea intreaga gura, dar incercam o senzatie de glorie desavarsita, de parca as fi cucerit everestul.
cativa ani mai tarziu mi-am amintit de ele si am intrat prin magazine intreband de caramele. am cumparat mai multe sortimente dar - blasfemie! - am descoperit cu oroare ca noile caramele aveau o culoare de capuccino, aroma de lapte si erau atat de moi incat se topeau in gura.
"da' din alea comuniste nu se mai fabrica?" am tot intrebat eu cu voce indurerata vanzatoarele care ridicau din umeri. "acum se fac dulciuri bune, nu ca pe vremea aia....." imi raspundeau.
dar ce stiu ele? nici o caramea din cele care se produc azi nu va putea detrona in mintea mea minunatiile rupatoare de dinti cu care m-am delectat in copilarie.
miercuri, 10 decembrie 2008
darwin vs. dumnezeu
incep prin a marturisi ca am un fel de problema cu preotii, dat fiind ca de-a lungul vietii am avut parte de tot felul de intamplari hilare sau traumatizante cu fete bisericesti. din cauza asta, fiind mereu in garda in preajma lor, ascult foarte atent ce spun ei in timpul slujbelor si rareori mi s-a intamplat sa gasesc motive de a cobori spranceana neincrederii.
acum multa-multa vreme am fost la un parastas la tara intr-o zi insorita de martie. prin iarba scurta si plina de papadii din curtea bisericii se plimbau trei rate cuvioase, rontaind crestineste cate un fir pe ici-colo. in biserica, in schimb, frig ca-n pestera, fum tamaiat si intuneric.
la slujba, preotul care oficia ceremonia s-a apucat sa tina predica grabit, de parca l-ar fi asteptat acasa oala cu sarmale sau zugravii lasati sa zburde nesupravegheati prin casa parohiala.
a pocit vreo doua nume din lista alora care trebuie pomeniti, da' poate ca in viata de toate zilele era ochelarist, asa ca nu ma bag. dup-aia, ne-a chemat sa flexam putin bicepsii cu pituta impletita. la final de slujba, a inceput un discurs prin care sa isi convinga enoriasii sa faca niste donatii bisericii, ocazie cu care a insirat precum covrigii pe ata erezii fara numar faranumarfaranumar.
zice preotul, in calitatea sa preoteasca de popa care le predica enoriasilor, retineti:
cica darwin (?!) infatiseaza omul ridicandu-se incet-incet in pozitie bipeda verticala din stadiul de maimuta (?!?!?!), insa omul, creatura imperfecta si lacoma, isi tot umple buzunarele cu bani (...?), care atarna atat de greu incat il cocoseaza si il readuc in stadiul de maimutareala, ca sa zic asa (!!!). in concluzie, omul isi poate pastra pozitia verticala si sufletul pur golindu-si buzunarele de bani, evident, in pusculita bisericii.
imi pare nespus de rau ca n-am reportofon si ca nu va pot reproduce exact discursul aproximat mai sus, care a fost cu atat mai hilar cu cat se voia sobru si cuvios. si mai rau in pare ca n-am putut sa rad cum trebuie la momentul respectiv, da' ma gandesc ca e mai bine asa, altfel riscam sa fiu linsata de multime..
acum multa-multa vreme am fost la un parastas la tara intr-o zi insorita de martie. prin iarba scurta si plina de papadii din curtea bisericii se plimbau trei rate cuvioase, rontaind crestineste cate un fir pe ici-colo. in biserica, in schimb, frig ca-n pestera, fum tamaiat si intuneric.
la slujba, preotul care oficia ceremonia s-a apucat sa tina predica grabit, de parca l-ar fi asteptat acasa oala cu sarmale sau zugravii lasati sa zburde nesupravegheati prin casa parohiala.
a pocit vreo doua nume din lista alora care trebuie pomeniti, da' poate ca in viata de toate zilele era ochelarist, asa ca nu ma bag. dup-aia, ne-a chemat sa flexam putin bicepsii cu pituta impletita. la final de slujba, a inceput un discurs prin care sa isi convinga enoriasii sa faca niste donatii bisericii, ocazie cu care a insirat precum covrigii pe ata erezii fara numar faranumarfaranumar.
zice preotul, in calitatea sa preoteasca de popa care le predica enoriasilor, retineti:
cica darwin (?!) infatiseaza omul ridicandu-se incet-incet in pozitie bipeda verticala din stadiul de maimuta (?!?!?!), insa omul, creatura imperfecta si lacoma, isi tot umple buzunarele cu bani (...?), care atarna atat de greu incat il cocoseaza si il readuc in stadiul de maimutareala, ca sa zic asa (!!!). in concluzie, omul isi poate pastra pozitia verticala si sufletul pur golindu-si buzunarele de bani, evident, in pusculita bisericii.
imi pare nespus de rau ca n-am reportofon si ca nu va pot reproduce exact discursul aproximat mai sus, care a fost cu atat mai hilar cu cat se voia sobru si cuvios. si mai rau in pare ca n-am putut sa rad cum trebuie la momentul respectiv, da' ma gandesc ca e mai bine asa, altfel riscam sa fiu linsata de multime..
marți, 9 decembrie 2008
e clar: traversez o noua perioada cu turbulente atmosferice. ma nelinisteste doar gandul ca zenobia e din nou imprumutata si n-o pot rasfoi. prin urmare, primul lucru pe care am sa-l fac azi dupa lucru e sa intru in prima librarie si sa cumpar cartea a nu mai stiu cata oara.
imi place amanuntul asta grozav in legatura cu romanul - ca e de imprumutat si de povestit celor dragi, celor care-ti plac, celor ce stau la rascruci si au nevoie de o felie de altfel in viata. am cumparat cartea de multe ori - am tot imprumutat-o celor care au cerut-o, dupa care nu ma lasa inima sa o mai iau inapoi - era deja a altcuiva. in alta ordine de idei, de fiecare data cand cumpar un nou exemplar stiu ca mai deschid un cerc, ca am sa cunosc oameni carora o sa-mi doresc sa le povestesc despre zenobia si sa le dau cartea.
cercurile nu se inchid niciodata - tu poate afli de la mine, altii vor afla de la tine, eu am aflat la randul meu asa: ext. parc (soare, frig): un baiat sta pe banca tinand o carte in mana. citeste cateva randuri, dupa care inchide cartea incruntandu-se concentrat, ca elevul care-si repeta lectia, dupa care o deschide din nou.
multumesc.
imi place amanuntul asta grozav in legatura cu romanul - ca e de imprumutat si de povestit celor dragi, celor care-ti plac, celor ce stau la rascruci si au nevoie de o felie de altfel in viata. am cumparat cartea de multe ori - am tot imprumutat-o celor care au cerut-o, dupa care nu ma lasa inima sa o mai iau inapoi - era deja a altcuiva. in alta ordine de idei, de fiecare data cand cumpar un nou exemplar stiu ca mai deschid un cerc, ca am sa cunosc oameni carora o sa-mi doresc sa le povestesc despre zenobia si sa le dau cartea.
cercurile nu se inchid niciodata - tu poate afli de la mine, altii vor afla de la tine, eu am aflat la randul meu asa: ext. parc (soare, frig): un baiat sta pe banca tinand o carte in mana. citeste cateva randuri, dupa care inchide cartea incruntandu-se concentrat, ca elevul care-si repeta lectia, dupa care o deschide din nou.
multumesc.
duminică, 7 decembrie 2008
operation: destroy something beautiful
cred sincer ca darwin a gresit asezand omul cu o treapta mai sus ca animalele - din cele mai multe puncte de vedere suntem muuult inferiori creaturilor care actioneaza dupa cum le dicteaza instinctele primare. ai pretentia de a fi o fiinta rationala dar cu prima ocazie in care ti se testeaza asa-zisa inteligenta, alegerea fireasca spre care inclini va fi cea instinctuala. sigur, nu e nimic gresit in a urma instincte, dar majoritatea instinctelor omenesti sunt prevertite, rasucite, contorsionate, iar simtul masurii e un prag artificial inventat doar ca sa putem trai laolalta fara sa degeneram prea repede in ceea ce suntem cu adevarat.
ce e frumusetea pentru tine? un om, un obiect, o creatie artistica? ce incerci in contemplarea acestuia? ti se pare minunat, fabulos, un ideal? te vrajeste, te umple de fericire, iti strange stomacul ghem, iti pompeaza sange in organe periferice? te inspira, te face sa te simti intreg? ai vrea sa il admiri la infinit, sa il posezi, sa il diseci, sa il sfarami, sa ii pricepi resorturile intime care il fac perfect? sa il dispretuiesti, sa ii cauti defecte, astfel incat sa il cobori de pe piedestalul pe care singur l-ai urcat, sa iti urli propria neputinta sau inferioritate in fata sa ori sa incerci sa iti lasi amprentele pe suprafata sa fragila?
noi spunem: copilul este inocent, adolescentul este sensibil, adultul este intelept. dar copilul construieste oameni de zapada ca la final sa ii darame. adolescentul isi bate joc de dragostea altora pentru ca are un sentiment fals de putere. profesori limitati se chinuie sa spele pe creieri generatii de elevi intregi la minte pentru a-si razbuna propriile neputinte. oameni abrutizati dau cu piciorul in animale pe strada pentru ca pot. conducatori dementi dicteaza ca nu exista frumos in afara unei anumite fizionomii si vor sa reformeze lumea in numele ideii lor.
fara nici un efort prea mare de gandire, imi amintesc limpede cum, copil fiind, am aruncat pietroiul ala mare si greu pe rama care incerca sa se tarasca in apoi in pamant si asta doar pentru ca puteam. imi amintesc limpede cum am mai zis in mod absolut gratuit ceva mai incolo "nu vreau sa mai am nimic de-a face cu tine" sau cat de taioase ori nemiloase au fost diverse cuvinte pe care le-am spus acum un an, o jumatate de an, cateva luni.
sunt minunata creatura de-si zice "om" si am toate motivele sa ma mandresc: am zdrobit, am pocit, am taiat, am spart, am provocat tristete, etc.etc.etc.
where'd you go, psycho boy?
I felt like destroying something beautiful.
ce e frumusetea pentru tine? un om, un obiect, o creatie artistica? ce incerci in contemplarea acestuia? ti se pare minunat, fabulos, un ideal? te vrajeste, te umple de fericire, iti strange stomacul ghem, iti pompeaza sange in organe periferice? te inspira, te face sa te simti intreg? ai vrea sa il admiri la infinit, sa il posezi, sa il diseci, sa il sfarami, sa ii pricepi resorturile intime care il fac perfect? sa il dispretuiesti, sa ii cauti defecte, astfel incat sa il cobori de pe piedestalul pe care singur l-ai urcat, sa iti urli propria neputinta sau inferioritate in fata sa ori sa incerci sa iti lasi amprentele pe suprafata sa fragila?
noi spunem: copilul este inocent, adolescentul este sensibil, adultul este intelept. dar copilul construieste oameni de zapada ca la final sa ii darame. adolescentul isi bate joc de dragostea altora pentru ca are un sentiment fals de putere. profesori limitati se chinuie sa spele pe creieri generatii de elevi intregi la minte pentru a-si razbuna propriile neputinte. oameni abrutizati dau cu piciorul in animale pe strada pentru ca pot. conducatori dementi dicteaza ca nu exista frumos in afara unei anumite fizionomii si vor sa reformeze lumea in numele ideii lor.
fara nici un efort prea mare de gandire, imi amintesc limpede cum, copil fiind, am aruncat pietroiul ala mare si greu pe rama care incerca sa se tarasca in apoi in pamant si asta doar pentru ca puteam. imi amintesc limpede cum am mai zis in mod absolut gratuit ceva mai incolo "nu vreau sa mai am nimic de-a face cu tine" sau cat de taioase ori nemiloase au fost diverse cuvinte pe care le-am spus acum un an, o jumatate de an, cateva luni.
sunt minunata creatura de-si zice "om" si am toate motivele sa ma mandresc: am zdrobit, am pocit, am taiat, am spart, am provocat tristete, etc.etc.etc.
where'd you go, psycho boy?
I felt like destroying something beautiful.
joi, 4 decembrie 2008
ma uit cateodata afara pe geam dupa ce se intuneca si reusesc, cu ceva eforturi de imaginatie, sa vad dincolo de limitele obosite ale orasului. in seara asta, pe bulevardul larg se taraste alene un lung sarpe luminos care emite la rastimpuri sunete de claxon. daca mijesc ochii si privesc in departare, as putea chiar sa ma conving ca nu vad reclame atarnate pe blocuri, ci fragmente de stele vazute printre crengi in padure.
verific biblioteca cu rezervele strategice de alcool. ca de obicei, nu gasesc vin (I blame grampa, ca el nu cumpara) si de altceva n-am chef... in seara asta ma cred departe de civilizatie si am sa amplific senzatia citind povestiri de voiculescu - daca din toata proza lui ati citit numa' lostrita in liceu, va rog sa va rusinati si sa remediati situatia. povestirile lui sunt minunate.
eu nu mi-am cunoscut nici unul din bunici, dar l-am adoptat ca bunic imaginar pe domnul voiculescu inca din liceu. omul avea toate calitatile pe care trebuie sa le aiba un bunic: intelept (ba chiar mistic pe alocuri) fumator de pipa, vanator, pescar si mare povestitor de basme si legende.
cand deschid ditamai cartoiul cu proza lui, am intotdeauna impresia ca m-am carat cu trenul la ceva conac vechi de tara si stau intr-un fotoliu in fata focului, scarpinand dupa ureche un ogar sur, ascultand povestirile bunicului despre dumnezeu, iele, magi, sihastri si lupi vrajiti.
e bine in vizita la bunicul asta, mai ales in prag de iarna.
verific biblioteca cu rezervele strategice de alcool. ca de obicei, nu gasesc vin (I blame grampa, ca el nu cumpara) si de altceva n-am chef... in seara asta ma cred departe de civilizatie si am sa amplific senzatia citind povestiri de voiculescu - daca din toata proza lui ati citit numa' lostrita in liceu, va rog sa va rusinati si sa remediati situatia. povestirile lui sunt minunate.
eu nu mi-am cunoscut nici unul din bunici, dar l-am adoptat ca bunic imaginar pe domnul voiculescu inca din liceu. omul avea toate calitatile pe care trebuie sa le aiba un bunic: intelept (ba chiar mistic pe alocuri) fumator de pipa, vanator, pescar si mare povestitor de basme si legende.
cand deschid ditamai cartoiul cu proza lui, am intotdeauna impresia ca m-am carat cu trenul la ceva conac vechi de tara si stau intr-un fotoliu in fata focului, scarpinand dupa ureche un ogar sur, ascultand povestirile bunicului despre dumnezeu, iele, magi, sihastri si lupi vrajiti.
e bine in vizita la bunicul asta, mai ales in prag de iarna.
marți, 2 decembrie 2008
as good as it gets
am ajuns ca de obicei vineri. de-a lungul strazilor se desfasoara familiarul sir de case colorate si blocuri gri. stau de vorba cu mama, ma invart de cateva ori prin casa, dardai de frig, ma uit pe fereastra fostei mele camere, ma cuprinde nostalgia, vine matusa-mea, mananc, rad, povestesc nimicuri, a doua zi de dimineata merg in alta parte, mananc, rad, povestesc nimicuri si cu asta inchei programul oficial de sosire.
sambata am avut program artistic intru sarbautorirea lui li, master blogger and gangsta extraordinaire. prin urmare, catre seara, eu si grampa am fost luati pe sus si dusi la casa de vivi. am baut, am ras, am vizionat un top cu muzica din anii 90 (my respects to mr. d for correctly guessin' ze no. 1 artist). am incaltat un fel de sosete flocoase, in care ieseam in fata usii sa fumez, am cunoscut cateaua fioroasa care apara casa, nikita pe numele ei, am intrat intr-un dulap cu grampa ca sa putem iesi cu mandrie - coming out of the closet is a big deal! :P
dupa asta am baut si am ras din nou, am cantat karaoke, am mancat, ne-am plans de dureri de burta si am lenevit pe canapele uitandu-ne la desene animate. cativa recuperatori s-au carat la etaj ca sa rastoarne oamenii care adormisera pe stiva de saltele, ca bunurile trebuiau redistribuite in mod egal la toata clasa muncitoare.
uitandu-ma in urma, n-as putea sa pun degetu' pe un moment anume in care prietenii lui grampa au devenit si prietenii mei, dar uite ca am ajuns sa fac parte dintr-un mare personaj colectiv, inchegat de iesiri prin cafenele si concerte micute si vizite prin case cu fursecuri calde, pisici cuminti, camere dezordonate si picnicuri de sarbatori muncitoresti. le stiu glumele si tonul vocii, ma simt bine in compania lor.
va mai amintiti replica lui jack nicholson in "as good as it gets", cu some have great stories, pretty stories, that take place at lakes with... boats and friends and... noodle salad! just no one in this car?
well, I haz them stories! ;)
sambata am avut program artistic intru sarbautorirea lui li, master blogger and gangsta extraordinaire. prin urmare, catre seara, eu si grampa am fost luati pe sus si dusi la casa de vivi. am baut, am ras, am vizionat un top cu muzica din anii 90 (my respects to mr. d for correctly guessin' ze no. 1 artist). am incaltat un fel de sosete flocoase, in care ieseam in fata usii sa fumez, am cunoscut cateaua fioroasa care apara casa, nikita pe numele ei, am intrat intr-un dulap cu grampa ca sa putem iesi cu mandrie - coming out of the closet is a big deal! :P
dupa asta am baut si am ras din nou, am cantat karaoke, am mancat, ne-am plans de dureri de burta si am lenevit pe canapele uitandu-ne la desene animate. cativa recuperatori s-au carat la etaj ca sa rastoarne oamenii care adormisera pe stiva de saltele, ca bunurile trebuiau redistribuite in mod egal la toata clasa muncitoare.
uitandu-ma in urma, n-as putea sa pun degetu' pe un moment anume in care prietenii lui grampa au devenit si prietenii mei, dar uite ca am ajuns sa fac parte dintr-un mare personaj colectiv, inchegat de iesiri prin cafenele si concerte micute si vizite prin case cu fursecuri calde, pisici cuminti, camere dezordonate si picnicuri de sarbatori muncitoresti. le stiu glumele si tonul vocii, ma simt bine in compania lor.
va mai amintiti replica lui jack nicholson in "as good as it gets", cu some have great stories, pretty stories, that take place at lakes with... boats and friends and... noodle salad! just no one in this car?
well, I haz them stories! ;)
luni, 1 decembrie 2008
lest we forget
ba, ati fost sau n-ati fost la vot, ziceti drept? cum nu?
botezatus carteste ca popej e un optimist incurabil cand spune ca la un moment dat politicienii vor invata sa si dea pentru ce primesc, dar io una vreau sa cred ca popej are dreptate. este pariul meu personal, merg sa dau cu stampila pentru ca n-am de pierdut mai mult decat daca n-as vota, in schimb am mult mai mult de castigat daca o fac.
mi s-a acrit sa aud acelasi cor cum ca economia si societatea romaneasca sunt infecte, ca aia si ailalta sunt penibile/ corupte/ falimentare; m-am plictisit sa aud ca lumea pleaca din tara fin'ca s-a saturat sa astepte de la cine stie ce zeitate hatra promisiuni mai mult sau mai putin goale de continut si pachete de ulei si branza.
si totusi, de ce sa astepti sa pice schimbari malaiete in guri nataflete cand poti schimba singur ceva? cum? pai in primul rand incetand sa te mai gandesti exclusiv la tine. "portofelul meu, burta mea, valoarea mea, maneaua mea". io, io, io. da, ba, vremurile sunt grele, da' la tati ni-i greu. vecinu' de la doi e pensionar si n-are bani, in alte tari e razboi si in africa se moare de foame. sunt lucruri pe care le poti schimba si lucruri pe care nu le poti schimba.
din fericire, din ultima categorie fac parte doar moartea, taxele, secolul in care traiesti, rasa din care faci parte si cam atat. in ceea ce priveste lucrurile pe care le poti schimba, sunt actiuni cu rezultate imediate si actiuni ale caror rezultate vor aparea in cativa ani. alegerile politice fac parte din ultima categorie.
nu fi complet dezinteresat, ba. nu zice ca is toti la fel si ca se duc la vot fraierii cu pretentii imposibile - nici un om n-ar trebui sa voteze visand preturi mici, salarii babane si 4 cm in plus la puta, ci pentru ca politicienii trebuie sa tina cont de categoriile celor care voteza.
deocamdata ii intereseaza cel mai mult pensionarii si populatia rurala- pentru ca situatia lor e trista si multi isi dau votul pentru un procent in plus la o pensie si asa mica ori in schimbul unui pachetel de mancare; in plus, ei merg la votare indiferent de ziua aleasa si mai mult ca sigur au fost grosul votantilor de ieri.
daca patura mijlocie ar mai si vota in loc sa carteasca in particular si sa plateasca taxele din ce in ce mai mari, politicienii ar trebui sa inceapa tina cont si de noul electorat, unul pe care nu il imbrobodesti cu o sticla de ulei si un kil de faina.
asta n-o sa se intample foarte curand si presupune si un strop de interes din partea celor care pot vota insa nu o fac. alegerile de ieri au fost un circ si jumatate, o maimutareala de-a uninominalele, dar cel putin am scapat de excesul de partide politice si poate ne indreptam catre un viitor decent din punct de vedere politic, cu numai doua partide, care vor avea in sfarsit programe si pareri diferite, care nu se schimba in functie de cum bate vantul. sau poate toate astea sunt aberatii optimiste. n-am de unde sa stiu. tot ce pot face, insa, fac.
botezatus carteste ca popej e un optimist incurabil cand spune ca la un moment dat politicienii vor invata sa si dea pentru ce primesc, dar io una vreau sa cred ca popej are dreptate. este pariul meu personal, merg sa dau cu stampila pentru ca n-am de pierdut mai mult decat daca n-as vota, in schimb am mult mai mult de castigat daca o fac.
mi s-a acrit sa aud acelasi cor cum ca economia si societatea romaneasca sunt infecte, ca aia si ailalta sunt penibile/ corupte/ falimentare; m-am plictisit sa aud ca lumea pleaca din tara fin'ca s-a saturat sa astepte de la cine stie ce zeitate hatra promisiuni mai mult sau mai putin goale de continut si pachete de ulei si branza.
si totusi, de ce sa astepti sa pice schimbari malaiete in guri nataflete cand poti schimba singur ceva? cum? pai in primul rand incetand sa te mai gandesti exclusiv la tine. "portofelul meu, burta mea, valoarea mea, maneaua mea". io, io, io. da, ba, vremurile sunt grele, da' la tati ni-i greu. vecinu' de la doi e pensionar si n-are bani, in alte tari e razboi si in africa se moare de foame. sunt lucruri pe care le poti schimba si lucruri pe care nu le poti schimba.
din fericire, din ultima categorie fac parte doar moartea, taxele, secolul in care traiesti, rasa din care faci parte si cam atat. in ceea ce priveste lucrurile pe care le poti schimba, sunt actiuni cu rezultate imediate si actiuni ale caror rezultate vor aparea in cativa ani. alegerile politice fac parte din ultima categorie.
nu fi complet dezinteresat, ba. nu zice ca is toti la fel si ca se duc la vot fraierii cu pretentii imposibile - nici un om n-ar trebui sa voteze visand preturi mici, salarii babane si 4 cm in plus la puta, ci pentru ca politicienii trebuie sa tina cont de categoriile celor care voteza.
deocamdata ii intereseaza cel mai mult pensionarii si populatia rurala- pentru ca situatia lor e trista si multi isi dau votul pentru un procent in plus la o pensie si asa mica ori in schimbul unui pachetel de mancare; in plus, ei merg la votare indiferent de ziua aleasa si mai mult ca sigur au fost grosul votantilor de ieri.
daca patura mijlocie ar mai si vota in loc sa carteasca in particular si sa plateasca taxele din ce in ce mai mari, politicienii ar trebui sa inceapa tina cont si de noul electorat, unul pe care nu il imbrobodesti cu o sticla de ulei si un kil de faina.
asta n-o sa se intample foarte curand si presupune si un strop de interes din partea celor care pot vota insa nu o fac. alegerile de ieri au fost un circ si jumatate, o maimutareala de-a uninominalele, dar cel putin am scapat de excesul de partide politice si poate ne indreptam catre un viitor decent din punct de vedere politic, cu numai doua partide, care vor avea in sfarsit programe si pareri diferite, care nu se schimba in functie de cum bate vantul. sau poate toate astea sunt aberatii optimiste. n-am de unde sa stiu. tot ce pot face, insa, fac.
vineri, 28 noiembrie 2008
on the sexiness of things :)
grampa says "the ideal woman kinda looks like a doughnut: round, fluffy and with a hole in the middle"
joi, 27 noiembrie 2008
christiansands
dupa ce tocmai am retezat cu ciuda capul oii de turta dulce pe care am luat-o ieri din foaierul salii palatului, sunt gata sa va povestesc despre ce s-a intamplat la concert aseara.
am ajuns pe la opt la sala palatului. incercand sa evit baltile de langa intrare, am vrut sa intru in urma unui tip care inchidea o usa mai mica, nestiind ca usa era un portal care teleporteaza oamenii pe front la marasesti: "pe aici nu se poate trece, e numai pentru presa". desigur, intrarea asta dadea tot in holul unde se adunase restul lumii platitoare de bilete, da' presa-i neamu' ghetto-dac, se pare.
inauntru, ditamai expozitia de obiecte traditionale (oale de lut, ii, balarii). sa nu credeti ca as avea ceva cu portu' traditional daaaaar, daca toate au locul si timpul lor, poate ca ideea de a asocia o expozitie de mtr cu un concert trip-hop nu e din cale-afara de ortodoxa. recunosc ipocrit ca am achizitionat totusi una bucata oaie de turta dulce - nus' de ce, de fiecare data cand vad turta dulce expusa pe tejghele, ceva dubios se reseteaza in mine, ca si cum as fi fost programata subliminal si treeebuuuieeee saaaaa cuuuumpaaaar...
desi a inceput tarziu, concertul in sine a fost minunat, cu un playlist exceptional. tricky nu e genul de artist care comunica cu publicul, de altfel la cate tigari (nu bag mana in foc ca era tutun :>) si-a aprins pe scena nici nu cred ca ar fi putut sa o faca, insa muzica lui mi se pare gandita astfel incat sa te simti insular si extatic, izolat in timp si spatiu, ca si cum acest concert ar fi cantat numai pentru tine, prezenta celorlalti fiind doar o coincidenta bizara.
dupa mine, tricky trebuie ascultat stand pe jos, eventual fumand, ori topaind daca spatiul iti permite sa faci asta, in nici un caz intr-un fotoliu la sala palatului, ca la teatru, ca la o conferinta, ca la o cuvantare politica. cand doua lumi intra in coliziune, cutremure vor fi cu siguranta.
oamenii au incercat cat au incercat sa stea linistiti, dupa care au sarit in picioare. s-a topait, s-a urlat, dar din cauza contrastului cu sala era si ceva nenatural, fortat in toata agitatia lor. urasc ideea de concert petrecut in fotoliu, urasc si sala aia mare si frigida, dar la sfarsit am avut o strangere de inima cand am vazut mucuri de tigara stinse cu calcaiul pe mocheta comunista care, la o adica, n-avea nici o vina ca in bucuresti nu exista un stadion acoperit unde sa se tina astfel de concerte.
finalul insa, m-a scarbit complet - dupa ce trupa chemase oamenii din fata pe scena si o gramada de pustani topaiau incantati pe acordurile ultimei piese, al carei refren era repetat obsesiv, ca si cum concertul ar fi putut dura pana dimineata, cineva a hotarat ca se cantase mult dupa ora de inchidere. niste bodiguarzi acefali inconjurasera scena si priveau neajutorati multimea fericita care topaia pe ea. daca la inceput am crezut ca se simt depasiti numeric si neajutorati pentru ca ar fi vrut sa fereasca trupa de public, am priceput ca de fapt se agitau pentru ca voiau sa se care acasa, deci sa ceara terminarea concertului. pentru ca nu puteau da nici publicul jos de pe scena, nici ajunge la trupeti, au hotarat ca metoda cea mai eficienta si "respectuoasa" este sa taie curentu' pe scena.
pai ba, nici in cluburile de karaoke din fund de orasel minier nu se face o asemenea chestie! cat de gros v-a crescut soricu' pe obraz sa va permiteti asa ceva si sa va mai si postati in grup in fata scenei facand semne de autostopisti sa se care publicul - ala din contributia caruia sunteti platiti, apropo?! ce, aveti metrou de prins la ora doispe sau o sa vi se transforme capatanile in bostani si in exterior, ca de continut ne-am lamurit deja? ma bucur ca lumea i-a taxat fluierand si scandand "ceausescu - pcr".
muriti, ba!
am ajuns pe la opt la sala palatului. incercand sa evit baltile de langa intrare, am vrut sa intru in urma unui tip care inchidea o usa mai mica, nestiind ca usa era un portal care teleporteaza oamenii pe front la marasesti: "pe aici nu se poate trece, e numai pentru presa". desigur, intrarea asta dadea tot in holul unde se adunase restul lumii platitoare de bilete, da' presa-i neamu' ghetto-dac, se pare.
inauntru, ditamai expozitia de obiecte traditionale (oale de lut, ii, balarii). sa nu credeti ca as avea ceva cu portu' traditional daaaaar, daca toate au locul si timpul lor, poate ca ideea de a asocia o expozitie de mtr cu un concert trip-hop nu e din cale-afara de ortodoxa. recunosc ipocrit ca am achizitionat totusi una bucata oaie de turta dulce - nus' de ce, de fiecare data cand vad turta dulce expusa pe tejghele, ceva dubios se reseteaza in mine, ca si cum as fi fost programata subliminal si treeebuuuieeee saaaaa cuuuumpaaaar...
desi a inceput tarziu, concertul in sine a fost minunat, cu un playlist exceptional. tricky nu e genul de artist care comunica cu publicul, de altfel la cate tigari (nu bag mana in foc ca era tutun :>) si-a aprins pe scena nici nu cred ca ar fi putut sa o faca, insa muzica lui mi se pare gandita astfel incat sa te simti insular si extatic, izolat in timp si spatiu, ca si cum acest concert ar fi cantat numai pentru tine, prezenta celorlalti fiind doar o coincidenta bizara.
dupa mine, tricky trebuie ascultat stand pe jos, eventual fumand, ori topaind daca spatiul iti permite sa faci asta, in nici un caz intr-un fotoliu la sala palatului, ca la teatru, ca la o conferinta, ca la o cuvantare politica. cand doua lumi intra in coliziune, cutremure vor fi cu siguranta.
oamenii au incercat cat au incercat sa stea linistiti, dupa care au sarit in picioare. s-a topait, s-a urlat, dar din cauza contrastului cu sala era si ceva nenatural, fortat in toata agitatia lor. urasc ideea de concert petrecut in fotoliu, urasc si sala aia mare si frigida, dar la sfarsit am avut o strangere de inima cand am vazut mucuri de tigara stinse cu calcaiul pe mocheta comunista care, la o adica, n-avea nici o vina ca in bucuresti nu exista un stadion acoperit unde sa se tina astfel de concerte.
finalul insa, m-a scarbit complet - dupa ce trupa chemase oamenii din fata pe scena si o gramada de pustani topaiau incantati pe acordurile ultimei piese, al carei refren era repetat obsesiv, ca si cum concertul ar fi putut dura pana dimineata, cineva a hotarat ca se cantase mult dupa ora de inchidere. niste bodiguarzi acefali inconjurasera scena si priveau neajutorati multimea fericita care topaia pe ea. daca la inceput am crezut ca se simt depasiti numeric si neajutorati pentru ca ar fi vrut sa fereasca trupa de public, am priceput ca de fapt se agitau pentru ca voiau sa se care acasa, deci sa ceara terminarea concertului. pentru ca nu puteau da nici publicul jos de pe scena, nici ajunge la trupeti, au hotarat ca metoda cea mai eficienta si "respectuoasa" este sa taie curentu' pe scena.
pai ba, nici in cluburile de karaoke din fund de orasel minier nu se face o asemenea chestie! cat de gros v-a crescut soricu' pe obraz sa va permiteti asa ceva si sa va mai si postati in grup in fata scenei facand semne de autostopisti sa se care publicul - ala din contributia caruia sunteti platiti, apropo?! ce, aveti metrou de prins la ora doispe sau o sa vi se transforme capatanile in bostani si in exterior, ca de continut ne-am lamurit deja? ma bucur ca lumea i-a taxat fluierand si scandand "ceausescu - pcr".
muriti, ba!
luni, 24 noiembrie 2008
preaching to the choir
promisesem eu zilele trecute ca salvez economia mondiala, vaccinez vacile nebune si postez numai chestii frumoase - ei, dupa ce m-am gandit un pic mai bine am ajuns la concluzia ca de fapt n-am cum sa ma tin de cuvant, poate numa' daca am sa imi traiesc restul vietii castigand la loto si calatorind prin lume, in timp ce clive owen alearga dupa mine cu un termos cu ceai de iasomie. dat fiind ca lucrurile stau cu totul altfel, am sa intorc rahat cu lopata in rand cu restul lumii platitoare de chirii, intretinere sau rate si am sa ma bucur atunci cand am ocazia.
in general, imi vine foarte greu sa ma bucur in momentul in care mi se intampla ceva bun - raman pe jumatate circumspecta, cam cum facea pisica mea cand i se intindea o bucata de sunca. parca merit, evident ca merit, ca doar sunt o bestie egoista, dar totusi, care-i faza? sau poate sunt mereu cu un pas in urma si avansez cu spatele, ca sa imi pot vedea mai bine sirul de intamplari deja traite, intotdeauna mai colorate, melodice, bine-mirositoare, aromate decat prezentul. oricum, sunt constienta de acest fapt si incerc sa remediez defectiunea.
vorbind de defazari si remedii, in seara asta am fost la concertul de-phazz de la teatrul national, ca sa il mai scot si pe wise grampa din vizuina. grampa stie el ce stie de ii place trupa: a fost un concert despre care nu se poate vorbi decat la superlativ. tipul care a gandit muzica e genial, canta cu niste instrumentisti desavarsiti, iar cei doi cantareti stiu cum sa isi incalzeasca publicul.
mi se intampla foarte rar sa pierd notiuna timpului, de obicei in doua situatii: cand nu dorm cu zilele ori cand traiesc o experienta absolut fascinanta. cele aproape doua ore de concert le-am trait ca pe maaaxim o jumatate de ora. imi place sa cred ca in astfel de momente ce se sustrag tiraniei timpului sterpelim o ora in plus de viata. sa ne intelegem, viata nediluata de nimic gen rate, serviciu, digestie, atitudine posaca si lenta ramoleala. viata dintr-aia de soi, pe care ai vrea sa o pastrezi intr-o sticla si sa scoti dopul numai la ocazii speciale, si atunci sa inspiri adanc din gatul sticlei si sa te ametesti instant.
evident ca grampa a fost extrem de fericit ca a fost dus la de-phazz, drept pentru care a executat aproximativ corect partitura tobelor pe genunchiul meu stang pe toata durata concertului, improvizand cinele din marginea scaunului din fata. a fost o seara grozava.
pentru mine muzica buna inseamna acea combinatie de armonii si sunete care iti poate induce ori o stare de cvasi-transa ori o emotie puternica sau senzatii fizice concrete: piele de gaina pe brate, tremur in picioare, stomac strans. de-phazz nu m-au dus acolo, insa mi-au creat o stare de confort si de bine ca un strudel cu mere aburind pe-o farfurie intr-o casa calda si luminoasa in care te intorci dupa o plimbare prin ploaie cu bocancii plini de apa. aham, cam asa.
next stop: tricky.
in general, imi vine foarte greu sa ma bucur in momentul in care mi se intampla ceva bun - raman pe jumatate circumspecta, cam cum facea pisica mea cand i se intindea o bucata de sunca. parca merit, evident ca merit, ca doar sunt o bestie egoista, dar totusi, care-i faza? sau poate sunt mereu cu un pas in urma si avansez cu spatele, ca sa imi pot vedea mai bine sirul de intamplari deja traite, intotdeauna mai colorate, melodice, bine-mirositoare, aromate decat prezentul. oricum, sunt constienta de acest fapt si incerc sa remediez defectiunea.
vorbind de defazari si remedii, in seara asta am fost la concertul de-phazz de la teatrul national, ca sa il mai scot si pe wise grampa din vizuina. grampa stie el ce stie de ii place trupa: a fost un concert despre care nu se poate vorbi decat la superlativ. tipul care a gandit muzica e genial, canta cu niste instrumentisti desavarsiti, iar cei doi cantareti stiu cum sa isi incalzeasca publicul.
mi se intampla foarte rar sa pierd notiuna timpului, de obicei in doua situatii: cand nu dorm cu zilele ori cand traiesc o experienta absolut fascinanta. cele aproape doua ore de concert le-am trait ca pe maaaxim o jumatate de ora. imi place sa cred ca in astfel de momente ce se sustrag tiraniei timpului sterpelim o ora in plus de viata. sa ne intelegem, viata nediluata de nimic gen rate, serviciu, digestie, atitudine posaca si lenta ramoleala. viata dintr-aia de soi, pe care ai vrea sa o pastrezi intr-o sticla si sa scoti dopul numai la ocazii speciale, si atunci sa inspiri adanc din gatul sticlei si sa te ametesti instant.
evident ca grampa a fost extrem de fericit ca a fost dus la de-phazz, drept pentru care a executat aproximativ corect partitura tobelor pe genunchiul meu stang pe toata durata concertului, improvizand cinele din marginea scaunului din fata. a fost o seara grozava.
pentru mine muzica buna inseamna acea combinatie de armonii si sunete care iti poate induce ori o stare de cvasi-transa ori o emotie puternica sau senzatii fizice concrete: piele de gaina pe brate, tremur in picioare, stomac strans. de-phazz nu m-au dus acolo, insa mi-au creat o stare de confort si de bine ca un strudel cu mere aburind pe-o farfurie intr-o casa calda si luminoasa in care te intorci dupa o plimbare prin ploaie cu bocancii plini de apa. aham, cam asa.
next stop: tricky.
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
doar partea frumoasa
in ultimele saptamani m-am cam complacut in postari emo si imi cer scuze pentru asta. de foarte multe ori un blog devine un fel de jurnal public, in care esti tentat sa arunci si tot felul de mizerii si trairi care nu degeaba ar trebui sa ramana in cap si atat.
de maine incolo se schimba placa.
de maine incolo se schimba placa.
joi, 20 noiembrie 2008
image-association tests
desi nu mai sunt o noutate din iulie, tin sa ma iau de fotografiile publicate pe spatele pachetelor de tigari. da, fumatul e un obicei cat se poate de prost si de periculos si da, oamenii reactioneaza mai bine la imagini decat la cuvinte, asa ca imaginile potrivite chiar vor avea efectele scontate daaaaaaaar..... sunt imaginile aparute la noi cele mai bune exemple?
unele din pozele astea mi s-au parut atat de abstracte, incat ori imi umpleau imaginatia de frisoane artistice ori ma faceau sa ma simt ca la psiholog, interpretand imagini-metafora. (ball! food!)
asadar puneti-va ochelarii de psiholog imaginar pe nas. eu deja m-am trantit pe canapea si va povestesc ce vad in pozele de mai sus:
1. in prima imagine, cucoana cu caruciorul incearca sa recreeze videoclipul piesei "burden in my hand". desertul din spate e extrem de colorat, insa arid si amenintator - probabil o imagine stilizata a vietii. tanti poarta negru fin'ca asa purta si chris cornell, pe care intentioneaza sa il ajunga din urma si sa il puna sa-i plateasca pensie alimentara pentru copilul invizibil din carucior.
2. in poza cu tigara indoita ma impresioneaza din nou fundalul cenusiu, care imi sugereaza viata in mediul urban. inteleg ca traiul acesta face extrem de bine la flexibilitate, pentru ca tigara aia face podul de sus perfect - recunosc, cu incalzire, ca e pe jumatate fumata, dar asta conteaza mai putin. pe viitor, am sa evit sa mai cumpar tigari cu imaginea asta pentru ca nu ma prea omor dupa exercitii fizice si ma simt oricum prea batrana sa fac building jumping.
3. inteleg de la doamna asta in spatele careia rasare un craniu plin deasupra unei mari acide ca daca te speli pe cap si iti pui o masca pe fata, dupa care scoti capul pe fereastra, vei da nas in os cu fantoma lu' tata lu' hamlet. el, acum un schelet, iti va spune cu o voce cavernoasa ca "fuuumaatuuul provoaaacaaaa imbatraniireeaaaaa teeenuluuuuiiii, iinnn paaaraaanteezaaaaa aaa piieeelliiiii". de unde doamna va deduce ca lu' tata lu' hamlet i-au cam placut trabucurile...
4. stiti, domnu' psiholog, daca vedeam poza asta cand eram mica as fi avut ceva cosmaruri, dar cu siguranta ca azi dantura mea ar fi fost perfecta si nemaipomenit de alba de la cele 10 periaje zilnice pe care le-as fi practicat. eu propun sa o punem pe cutiile de bomboane sau pe ambalajele de ciocolata!
PS: voi ce vedeti?
exercitiu
ieri am lenevit in balta calduta a inertiei (si mi-am si luat suturi pe chestia asta de la ruki), dupa care mai spre seara am zacut intr-o vizuina improvizata din paturi, unde incercam fara succes sa ma ascund de o durere de cap sinistra.
azi am o gramada de locuri unde trebuie sa ajung si pentru ca va trebui oricum sa dialoghez cu vreo trei casierite, o vanzatoare si o farmacista, mi-am propus si un mic exercitiu de tratare a excesului de politete de care v-am mai povestit - evident, asta nu insemana ca o sa tip, o sa bat din picior sau o sa grohai ordine, insa daca formularile mele respectuoase vor primi un raspuns scos din extremitatea puturoasa a corpului, it's on.
azi am o gramada de locuri unde trebuie sa ajung si pentru ca va trebui oricum sa dialoghez cu vreo trei casierite, o vanzatoare si o farmacista, mi-am propus si un mic exercitiu de tratare a excesului de politete de care v-am mai povestit - evident, asta nu insemana ca o sa tip, o sa bat din picior sau o sa grohai ordine, insa daca formularile mele respectuoase vor primi un raspuns scos din extremitatea puturoasa a corpului, it's on.
miercuri, 19 noiembrie 2008
azi nu
azi nu mi-am auzit ceasul desteptator de dimineata. dup-aia s-au luat si apa si lumina cand eram pe la jumatatea operatiunii de spalat pe cap. ceva mai incolo nu imi gaseam nicicum doua sosete de acelasi fel si, de nervi, inaintasem atat de mult in interiorul dulapului ca mai-mai ca puteam vedea narnia dupa un palton. liftul era defect si la parter am dat de una din batranelele din cub, care era intr-o mare forma si avea chef de vorba. aveam destul de multe motive sa cred ca tot universul conspira impotriva mea. alergand spre lucru insa, depaseam in graba oameni, caini si intersectii, pana cand m-am trezit ca lasasem in urma si frustrarile matinale.
asadar, azi n-am sa ma mai enervez nici de tampeniile mele nici de tampeniile celorlalti. azi n-am sa ma mai gandesc ca viata trece de multe ori pe langa mine, ca aproape s-au terminat biletele din sectorul a la concertul depeche mode si deocamdata n-am bani, n-am sa fac liste de cumparaturi, n-am sa alerg prin casierii si n-am sa stau la nici o coada, n-am sa imi impun sa nu fumez, nici n-am sa imi umplu mintea cu tot felul de detalii fara importanta.
asadar, azi n-am sa ma mai enervez nici de tampeniile mele nici de tampeniile celorlalti. azi n-am sa ma mai gandesc ca viata trece de multe ori pe langa mine, ca aproape s-au terminat biletele din sectorul a la concertul depeche mode si deocamdata n-am bani, n-am sa fac liste de cumparaturi, n-am sa alerg prin casierii si n-am sa stau la nici o coada, n-am sa imi impun sa nu fumez, nici n-am sa imi umplu mintea cu tot felul de detalii fara importanta.
luni, 17 noiembrie 2008
si atomu' ce-a zis?!
in ultimul an de liceu, dupa ce multa vreme se zvonise ca scapam in sfarsit de harpia care ne mancase ficatii la orele de fizica timp de trei ani, ne-am trezit intr-adevar cu un nou profesor, numai bun de a ilustra zicala "din lacul afuriseniei in putul gandirii".
tipu' asta era un nene inalt si slabanog, cu cearcane adanci sub ochii sticlosi ce te fixau incomod. fin'ca facea yoga si asta-i ocupa tot timpul, ar fi fost mult prea mult pentru el sa ne predea optica din manual, nuuuuuununuunu, el s-a hotarat sa ne povesteasca despre constiinta atomului, sa ne puna sa ascultam muzica meditativa - genul ala de scartaiala aritmica cantata la balalaica, fierastrau si cutii de conserve aruncate pe scari, care suna atat de aiurea incat trebuia sa crezi ca e apsolut geniala, numa' tu esti prost si nu pricepi - si sa ne povesteasca despre experientele lui de yoghin nereusit (am sa presupun ca daca arati malnutrit si cu 20 de ani mai batran decat esti, desi in teorie calea pe care o urmezi ar trebui sa iti garanteze un aspect sanatos si vitalitate superioara muraturilor de rand, inseamna ca ai imbulinat ceva in practica)....
din cauza ca profesorul asta se incapatana sa ne povesteasca bazaconii, orele lui erau un fel de pauze prelungite in care lumea citea ziare, mai tragea cu urechea la ce povestea el sau mai trimitea biletele cu talpa de pe tavan, etc.....
dialog-sceneta la una din orele astea:
profu', cu obisnuita mutra de mad scientist: "stiti, eu am un mentor, pe care l-am cautat multa vreme si pe care intr-un final l-am gasit... el este atat de important pentru mine, incat uneori ma duc la el, il imbratisez si ii spun: 'te iubesc!'"
o colega din spatele clasei - trecand prin faza romantica/ siropoasa a adolescentei - il intreaba cu emotie in glas: "si el... el va raspunde ca va iubeste?"
colegul meu de banca ridica varful nasului din ziar: "de jena, probabil"
tipu' asta era un nene inalt si slabanog, cu cearcane adanci sub ochii sticlosi ce te fixau incomod. fin'ca facea yoga si asta-i ocupa tot timpul, ar fi fost mult prea mult pentru el sa ne predea optica din manual, nuuuuuununuunu, el s-a hotarat sa ne povesteasca despre constiinta atomului, sa ne puna sa ascultam muzica meditativa - genul ala de scartaiala aritmica cantata la balalaica, fierastrau si cutii de conserve aruncate pe scari, care suna atat de aiurea incat trebuia sa crezi ca e apsolut geniala, numa' tu esti prost si nu pricepi - si sa ne povesteasca despre experientele lui de yoghin nereusit (am sa presupun ca daca arati malnutrit si cu 20 de ani mai batran decat esti, desi in teorie calea pe care o urmezi ar trebui sa iti garanteze un aspect sanatos si vitalitate superioara muraturilor de rand, inseamna ca ai imbulinat ceva in practica)....
din cauza ca profesorul asta se incapatana sa ne povesteasca bazaconii, orele lui erau un fel de pauze prelungite in care lumea citea ziare, mai tragea cu urechea la ce povestea el sau mai trimitea biletele cu talpa de pe tavan, etc.....
dialog-sceneta la una din orele astea:
profu', cu obisnuita mutra de mad scientist: "stiti, eu am un mentor, pe care l-am cautat multa vreme si pe care intr-un final l-am gasit... el este atat de important pentru mine, incat uneori ma duc la el, il imbratisez si ii spun: 'te iubesc!'"
o colega din spatele clasei - trecand prin faza romantica/ siropoasa a adolescentei - il intreaba cu emotie in glas: "si el... el va raspunde ca va iubeste?"
colegul meu de banca ridica varful nasului din ziar: "de jena, probabil"
vineri, 14 noiembrie 2008
do not try to outdrink funny looking people
conferinta pe tema invatamantului romanesc se tinea intr-un hotel din sinaia care putea gazdui un numar mare de profesori veniti din toate colturile tarii. cursurile fusesera structurate si predate de doi scotieni extraordinari, flancati de doua domnisuare-translator care sa le faciliteze comunicarea cu publicul.
ca la orice conferinta de acest tip, oamenii venisera din mai multe motive: in excursie la munte, sa se plictiseasca in timpul cursurilor, sa discute verzi si uscate in pauzele de masa si, in ceea ce-i priveste pe unii dintre ei, sa incerce sa isi imbete profesorii, ca doar daca sistemul de invatamant din tara e deficitar, cel putin la baut sa-i intrecem pe scotieni, ce ma-sa mare!
vineri seara. ora opt. ultima sustinere a zilei tocmai se incheiase si pe cand ieseau bietii scotieni din sala au fost inconjurati de vreo sapte profesori tineri care, mai prin semne, mai prin trei cuvinte intr-o engleza chinuita i-au sechestrat la o masa in holul hotelului, sa le arate ce-i aia palinca ardeleneasca si sa le ezplice cat de buna-i pruna fermentata fata de posircile maltuite din scotia.
una din domnisuarele translator, care intamplator eram io, se tarsaia cu entuziasmul caracteristic si creierul terci dupa cateva ore de tradus catre liftul hotelului, amplasat - evident - in hol, langa masa apocalipsei. n-apuc io sa apas butonul de la lift cand aud:
- monica, wait. could you please come here and translate our discussion with these fine gentlemen?
dau ochii peste cap, dupa care ii intorc spre masa, unde ii vad pe bietii scotieni, unul catre 50 de ani, celalalt avand 60, sechestrati de sapte zdrahoni ranjitori care agitau vesel doua bidoane, unul cu vin, altul cu palinca, umpland de zor pahare luate de la sala de mese. evident ca mi s-a facut mila de ei. erau niste oameni extrem de bine educati si de politicosi, cu care apucasem sa ma imprietenesc pe parcursul proiectului.
ajung io la masa, iau loc pe un fotoliu pe care mi-l impinsese unul dintre ranjitori si astept rabdator sa inceapa tirada clasica de intrebari penibile:
-no, cum va plac romancele?
-well, we're married men, but this doesn't mean we don't appreciate the wonderful women working on this project. we're very grateful to be helped by them.
astia stramba din nas.
-da' palinca ati mai beut? las' ca stim noi ca nu, ca voi aveti whisky, da' aici in romania se bea palica. ea-i tare buna, asa ca sa bem!
si agita ei paharele in aer, cand unu' se prinde ca eu nu am nimic in fata. ma evalueaza ranjind: "micuta asa, la costum. ia sa fac eu o poanta proasta."
-stati, ba, nu beti, ca nu i-am turnat nimic la domnisuara!
-as prefera sa nu beau, multumesc.
- nu se poate, domnisuara! noi am adus palinca minunata de la noi, din ardeal, si trebuie sa gustati! zice asta cu gura pana la urechi, turnandu-mi in pahar cantitate dubla fata de cat turnase celorlalti (adica in jur de trei degete), dupa care mi-l intinde fals indatoritor.
il iau cu fata inexpresiva printre hlizelile si chicotelile celorlalti zdrahoni. ma uit in jur si zambesc.
- sa traim! zic, dupa care duc paharul la gura si il golesc teatral dintr-o singura inghititura.
chicotelile amutesc pe loc. ochii zdrahonilor se fac cat cepele. falcile atarna. eu inghit in sec din cauza valului de caldura din gat, dar il reprim rapid. e randul meu sa ranjesc.
- si eu sunt din ardeal.
pauza admirativa, urmata de strigate de veselie: "e de-a noastraaaa!!!" [restekpa]
profit de ocazie ca sa le multumesc de bautura, astept sa goleasca paharele toata lumea, dupa care trag de scotieni si le spun astora ca seminarul incepe devreme si e tarziu. unul din scotieni, cel mai cumpatat, ia si el liftul. celalat a ramas, iar a doua zi a ajuns la conferinta doua ore mai tarziu, cu o fata evident suferinda.
nota: as vrea sa-i multumesc lui denisoiu pentru antrenamentul care mi-a permis sa marchez acest onorabil 1 la 0 in deplasare. :)
ca la orice conferinta de acest tip, oamenii venisera din mai multe motive: in excursie la munte, sa se plictiseasca in timpul cursurilor, sa discute verzi si uscate in pauzele de masa si, in ceea ce-i priveste pe unii dintre ei, sa incerce sa isi imbete profesorii, ca doar daca sistemul de invatamant din tara e deficitar, cel putin la baut sa-i intrecem pe scotieni, ce ma-sa mare!
vineri seara. ora opt. ultima sustinere a zilei tocmai se incheiase si pe cand ieseau bietii scotieni din sala au fost inconjurati de vreo sapte profesori tineri care, mai prin semne, mai prin trei cuvinte intr-o engleza chinuita i-au sechestrat la o masa in holul hotelului, sa le arate ce-i aia palinca ardeleneasca si sa le ezplice cat de buna-i pruna fermentata fata de posircile maltuite din scotia.
una din domnisuarele translator, care intamplator eram io, se tarsaia cu entuziasmul caracteristic si creierul terci dupa cateva ore de tradus catre liftul hotelului, amplasat - evident - in hol, langa masa apocalipsei. n-apuc io sa apas butonul de la lift cand aud:
- monica, wait. could you please come here and translate our discussion with these fine gentlemen?
dau ochii peste cap, dupa care ii intorc spre masa, unde ii vad pe bietii scotieni, unul catre 50 de ani, celalalt avand 60, sechestrati de sapte zdrahoni ranjitori care agitau vesel doua bidoane, unul cu vin, altul cu palinca, umpland de zor pahare luate de la sala de mese. evident ca mi s-a facut mila de ei. erau niste oameni extrem de bine educati si de politicosi, cu care apucasem sa ma imprietenesc pe parcursul proiectului.
ajung io la masa, iau loc pe un fotoliu pe care mi-l impinsese unul dintre ranjitori si astept rabdator sa inceapa tirada clasica de intrebari penibile:
-no, cum va plac romancele?
-well, we're married men, but this doesn't mean we don't appreciate the wonderful women working on this project. we're very grateful to be helped by them.
astia stramba din nas.
-da' palinca ati mai beut? las' ca stim noi ca nu, ca voi aveti whisky, da' aici in romania se bea palica. ea-i tare buna, asa ca sa bem!
si agita ei paharele in aer, cand unu' se prinde ca eu nu am nimic in fata. ma evalueaza ranjind: "micuta asa, la costum. ia sa fac eu o poanta proasta."
-stati, ba, nu beti, ca nu i-am turnat nimic la domnisuara!
-as prefera sa nu beau, multumesc.
- nu se poate, domnisuara! noi am adus palinca minunata de la noi, din ardeal, si trebuie sa gustati! zice asta cu gura pana la urechi, turnandu-mi in pahar cantitate dubla fata de cat turnase celorlalti (adica in jur de trei degete), dupa care mi-l intinde fals indatoritor.
il iau cu fata inexpresiva printre hlizelile si chicotelile celorlalti zdrahoni. ma uit in jur si zambesc.
- sa traim! zic, dupa care duc paharul la gura si il golesc teatral dintr-o singura inghititura.
chicotelile amutesc pe loc. ochii zdrahonilor se fac cat cepele. falcile atarna. eu inghit in sec din cauza valului de caldura din gat, dar il reprim rapid. e randul meu sa ranjesc.
- si eu sunt din ardeal.
pauza admirativa, urmata de strigate de veselie: "e de-a noastraaaa!!!" [restekpa]
profit de ocazie ca sa le multumesc de bautura, astept sa goleasca paharele toata lumea, dupa care trag de scotieni si le spun astora ca seminarul incepe devreme si e tarziu. unul din scotieni, cel mai cumpatat, ia si el liftul. celalat a ramas, iar a doua zi a ajuns la conferinta doua ore mai tarziu, cu o fata evident suferinda.
nota: as vrea sa-i multumesc lui denisoiu pentru antrenamentul care mi-a permis sa marchez acest onorabil 1 la 0 in deplasare. :)
denis zice...
o masa pentru nefumatori intr-un bar plin de fum este echivalentul spatiului rezervat oamenilor care nu fac pipi in apa dintr-o piscina publica
joi, 13 noiembrie 2008
dog stories
azi am pornit spre lucru ceva mai devreme decat de obicei si pe bulevard era destul de gol. prin pacla diminetii inaintam eu, ascultand muzica la casti si, de la prima intersectie, un caine boschetar cu pete negre, care m-a insotit multa vreme, probabil sperand sa primeasca ceva potol. dar n-aveam ce sa-i dau. mergeam inainte, incercand sa ii evit privirea miloaga.
abia la un moment dat m-am prins ca probabil isi facea si el plimbarea de dimineata - facea cativa pasi, se uita in sus la mine - eu il scarpinam pe scafarlie aprobator. si tot asa.
si-a pierdut insa orice urma de interes fata de mine cand am ajuns la o shaormerie in fata careia mai statea un caine gras ce-si exersa privirea de caprioara pe bucatar. bros before hos, man...
imi amintesc ceva asemenator din vremea liceului, cand intr-o seara tarzie de noiembrie ma intorceam de la plimbat aiurea prin oras. ca sa ajung de la cetate acasa trebuia sa traversez un parculet, mai apoi sa merg de-a lungul unei strazi inguste care se termina langa un cimitir. de aici coteam la stanga, coboram de-a lungul cimitirului si intram in sfarsit pe strada unde locuiam.
si cum trec eu de parc intru pe strada ce dadea inspre cimitir. era intuneric, frig si se lasa ceata. nu umbla nimeni pe strada, nici nu auzeam masini sau sunete familiare de prin casele din jur. era atat de liniste incat auzeam ecoul propriilor pasi reverberand de zidurile caselor. in fata vedeam in lumina galbena si tulbure a stalpilor electrici poarta cimitirului, un colt din biserica de lemn, capela si o ladita in care sclipeau cam anemic cateva lumanarele aprinse. constatand eu toate acestea, mi-am zis ca ar fi mai bine sa grabesc pasul si sa ajung odata pe strada unde locuiesc, care e cat de cat mai populata, si nu de locatari linistiti ca astia din jurul bisericii.
dau coltul spre stanga, pregatindu-ma sa cobor in graba, cand simt brusc ca imi lovesc piciorul de ceva. sar un pas inapoi si scot un sunet nearticulat. aratarea de care ma lovisem face si ea un pas inapoi si scoate o schelalaiala speriata - era un caine mic si amarat rau, probabil la fel de surprins sa dea neasteptat peste cineva pe vremea aia sinistra. brusc, mi s-a facut tare drag de cainele asta, la fel de tembel ca si mine. m-am aplecat sa il mangai. inca mai tremura - poate de frig sau poate din cauza ca se speriase. mi-as fi dorit sa am crantanele de caini prin buzunare. dar n-aveam, asa ca l-am scarpinat eu ce l-am scarpinat cateva minute, dupa care am pornit fiecare mai departe in pas grabit.
abia la un moment dat m-am prins ca probabil isi facea si el plimbarea de dimineata - facea cativa pasi, se uita in sus la mine - eu il scarpinam pe scafarlie aprobator. si tot asa.
si-a pierdut insa orice urma de interes fata de mine cand am ajuns la o shaormerie in fata careia mai statea un caine gras ce-si exersa privirea de caprioara pe bucatar. bros before hos, man...
imi amintesc ceva asemenator din vremea liceului, cand intr-o seara tarzie de noiembrie ma intorceam de la plimbat aiurea prin oras. ca sa ajung de la cetate acasa trebuia sa traversez un parculet, mai apoi sa merg de-a lungul unei strazi inguste care se termina langa un cimitir. de aici coteam la stanga, coboram de-a lungul cimitirului si intram in sfarsit pe strada unde locuiam.
si cum trec eu de parc intru pe strada ce dadea inspre cimitir. era intuneric, frig si se lasa ceata. nu umbla nimeni pe strada, nici nu auzeam masini sau sunete familiare de prin casele din jur. era atat de liniste incat auzeam ecoul propriilor pasi reverberand de zidurile caselor. in fata vedeam in lumina galbena si tulbure a stalpilor electrici poarta cimitirului, un colt din biserica de lemn, capela si o ladita in care sclipeau cam anemic cateva lumanarele aprinse. constatand eu toate acestea, mi-am zis ca ar fi mai bine sa grabesc pasul si sa ajung odata pe strada unde locuiesc, care e cat de cat mai populata, si nu de locatari linistiti ca astia din jurul bisericii.
dau coltul spre stanga, pregatindu-ma sa cobor in graba, cand simt brusc ca imi lovesc piciorul de ceva. sar un pas inapoi si scot un sunet nearticulat. aratarea de care ma lovisem face si ea un pas inapoi si scoate o schelalaiala speriata - era un caine mic si amarat rau, probabil la fel de surprins sa dea neasteptat peste cineva pe vremea aia sinistra. brusc, mi s-a facut tare drag de cainele asta, la fel de tembel ca si mine. m-am aplecat sa il mangai. inca mai tremura - poate de frig sau poate din cauza ca se speriase. mi-as fi dorit sa am crantanele de caini prin buzunare. dar n-aveam, asa ca l-am scarpinat eu ce l-am scarpinat cateva minute, dupa care am pornit fiecare mai departe in pas grabit.
miercuri, 12 noiembrie 2008
oda pasajului in renovare de la universitate
Cine-a pus gresie-n drum,
Tre' sa fi fost cam nebun,
Ca se lasa cu cadere,
Cu-njurat si cu durere.
Ala n-a fost om ca mine,
De-a crezut ca iese bine.
La iarna cand jegu-i mare
Va fi si mai terminare:
S-o urla cu mic cu mare
Pe cand s-or rupe picioare.
Cine-a mers si-alunecat
Prin pasajul de, aaa, minunat,
Zice tot cum cant si eu:
"Muriti, mai!"
Tre' sa fi fost cam nebun,
Ca se lasa cu cadere,
Cu-njurat si cu durere.
Ala n-a fost om ca mine,
De-a crezut ca iese bine.
La iarna cand jegu-i mare
Va fi si mai terminare:
S-o urla cu mic cu mare
Pe cand s-or rupe picioare.
Cine-a mers si-alunecat
Prin pasajul de, aaa, minunat,
Zice tot cum cant si eu:
"Muriti, mai!"
marți, 11 noiembrie 2008
era bizareria aceea de ora sase, cand afara se intuneca si langa metrou se inghesuie barbati cu sepci si femei cu posete si plase de plastic, stindarde ale omului muncit, obosit, acrit.
copilul plange pentru ca se sufoca in hainele groase de lana, in grija materna care-i atarna in jurul gatului si-i acopera urechile si gura, si-l impiedica sa respire in vagonul cald cu geamuri opace.
batranul ofteaza pentru ca iese acu' la pensie si nu stie ce sa mai faca de aici incolo. cu sapca bej pe cap, inghesuit in geaca neagra, arata mai trist ca un capat de creion ce nu mai poate fi ascutit, desi un rest de mina ar mai avea.
femeia isterica pandeste cu rautate strainul care se va aventura sa se prinda de aceeasi bara ca si ea, fluturandu-si mana uscativa ca pe un evantai in jurul fetei, ucisa de miros si caldura.
inertia momentului termina orice gest la jumatate de drum, inchide gura tuturor celor care privesc podeaua si inspira aerul aproape clisos. pentru acestia, ziua suspendata reincepe la capat de gura de metrou.
copilul plange pentru ca se sufoca in hainele groase de lana, in grija materna care-i atarna in jurul gatului si-i acopera urechile si gura, si-l impiedica sa respire in vagonul cald cu geamuri opace.
batranul ofteaza pentru ca iese acu' la pensie si nu stie ce sa mai faca de aici incolo. cu sapca bej pe cap, inghesuit in geaca neagra, arata mai trist ca un capat de creion ce nu mai poate fi ascutit, desi un rest de mina ar mai avea.
femeia isterica pandeste cu rautate strainul care se va aventura sa se prinda de aceeasi bara ca si ea, fluturandu-si mana uscativa ca pe un evantai in jurul fetei, ucisa de miros si caldura.
inertia momentului termina orice gest la jumatate de drum, inchide gura tuturor celor care privesc podeaua si inspira aerul aproape clisos. pentru acestia, ziua suspendata reincepe la capat de gura de metrou.
dialog
ma duc io toamna trecuta intr-un magazin maaare maaare aproape de casa poporului, ala de nu-i zice cocor, desi e peste drum. partea feminina din mine spumega dupa una bucata rimel.
ajung la un stand cu tot felul de cutii si cutiute, strajuit de o tipa severa cu ochelari cu rama neagra (pentru un plus de inteligenta) si, de cealalta parte, de o blonda cu figura adormita care tocmai facea reclama unui rimel mai yin-yang asa, cu capat alb si capat negru.
zambesc politicos, privesc drept inainte la tipa cu aer de profesoara si-i zic (o sa imi infloresc propriile replici, dar va asigur ca celelalte nu au fost modificate catusi de putin):
- vreau un rimel.
- pai incercati rimelu' asta yin-yang, ca e nou si miiiiinunaaaaat!
- stimata doamna, sunt sigura ca am mai vazut instrumente dihotomice de genu' asta si in alta parte. e aceeasi treaba ca si in cazul celuilalt produs de estetizare a genelor?
tipa sta o fractiune de secunda. vad o strafulgerare in ochii ei si presimt incoltind in spatele lor gandul de a atrage un client printr-o prezentare de geniu si, pe cand blonda spunea "da", profa zice repede "nu!"
- aaa... si care e diferenta?
(tic-tac, tic-tac)
- pai vedeti, la produsul de care ati vorbit.. mai intai dati pe gene cu peria alba, dupa care cu aia neagra la ambii ochi...
- ...?!...
- .. aaa.... pe cand cu produsul nostru, mai intai dati la un ochi cu peria alba, urmata de aia neagra, dupa care treceti la celalalt ochi!!!
ma abtineam cu greu sa nu rad. in minte mi se contura deja o imagine cu greieri multi care taraie a paguba intr-un lan pustiu... dar nu, ea nu glumea, ci se uita la mine gales, sa-i cumpar minunatia.
am multumit si am plecat, sa ma pot hlizi in pace in afara magazinului. deci daca anu' trecut ati fost pe acolo si ati vazut o tipa care radea degeaba de una singura in fata unor scari rulante, io eram aia.
ajung la un stand cu tot felul de cutii si cutiute, strajuit de o tipa severa cu ochelari cu rama neagra (pentru un plus de inteligenta) si, de cealalta parte, de o blonda cu figura adormita care tocmai facea reclama unui rimel mai yin-yang asa, cu capat alb si capat negru.
zambesc politicos, privesc drept inainte la tipa cu aer de profesoara si-i zic (o sa imi infloresc propriile replici, dar va asigur ca celelalte nu au fost modificate catusi de putin):
- vreau un rimel.
- pai incercati rimelu' asta yin-yang, ca e nou si miiiiinunaaaaat!
- stimata doamna, sunt sigura ca am mai vazut instrumente dihotomice de genu' asta si in alta parte. e aceeasi treaba ca si in cazul celuilalt produs de estetizare a genelor?
tipa sta o fractiune de secunda. vad o strafulgerare in ochii ei si presimt incoltind in spatele lor gandul de a atrage un client printr-o prezentare de geniu si, pe cand blonda spunea "da", profa zice repede "nu!"
- aaa... si care e diferenta?
(tic-tac, tic-tac)
- pai vedeti, la produsul de care ati vorbit.. mai intai dati pe gene cu peria alba, dupa care cu aia neagra la ambii ochi...
- ...?!...
- .. aaa.... pe cand cu produsul nostru, mai intai dati la un ochi cu peria alba, urmata de aia neagra, dupa care treceti la celalalt ochi!!!
ma abtineam cu greu sa nu rad. in minte mi se contura deja o imagine cu greieri multi care taraie a paguba intr-un lan pustiu... dar nu, ea nu glumea, ci se uita la mine gales, sa-i cumpar minunatia.
am multumit si am plecat, sa ma pot hlizi in pace in afara magazinului. deci daca anu' trecut ati fost pe acolo si ati vazut o tipa care radea degeaba de una singura in fata unor scari rulante, io eram aia.
luni, 10 noiembrie 2008
snooze dogg
fin’ca lunea nici macar iarba nu creste, atat randamentul meu de lucru, cat si entuziasmul care ma caracterizeaza au coborat sub nivelul marii. ca sa nu mor totusi de plictiseala, am surfat a lehamite pe veveveu in pauza de masa... azi aveam de gand sa imi adaug o noua aptitudine in cv: fluent in snoop speak.
daca nu stii snoop speak, inseamna ca diferenta de varsta si mentalitate intre noi este foarte mare (avantaj: tu ), da' pun pariu ca daca te gandesti bine, trebuie sa-l fi auzit pe snoop dogg zicand macar o data "shizzle, nizzle, o-kizzle" sau alte izzle-uri.
nu dispera, ca nu e greu de invatat - snoop speak e un fel de pasareasca: daca in romana adaugi dupa fiecare silaba litera “p” si vocala silabei respective, in snoop speak, regula generala este sa adaugi "izz" dupa penultima consoana din cuvant. desi in mod normal ideea e sa pastrezi restul cuvantului nealterat, s-au impamantenit si anumite exceptii, probabil datorate aburilor de alcool si norilor de fum care invaluie artistii mistici ai hip-hopului: "sure" ar fi trebuit sa fie "sizzure", da' a ajuns "shizzle" (desi uneori mai poa' sa insemne si ce-ar fi trebuit sa fie "shizz(n)it"), dupa cum si "nigga" ar fi trebuit sa fie "nizzigga", insa a esuat trist in "nizzle" ca o balena gravida la mal...
habar n-am de ce snoop dogg si juma’ de planeta dupa el au ajuns la concluzia ca este genial sa spui snizzoop dizzog, dar fo' shizzle ca m-as cracana de ras sa aud “paparapazipitiipii” rostit cu atitudine degajata de ghetou da bucuresti.
PS: cine scrie in engleza poa’ sa intre pe gizoogle.com, sa isi traduca blizzogu’ sau myspizzaceu’ in snoop speak.
inchei aici interventia educativa a zilei.
fo’ shizzle, my nizzle!
later edit: I'd like to credit da wizzle grampizzle for da drifted whizzle shizzle...
daca nu stii snoop speak, inseamna ca diferenta de varsta si mentalitate intre noi este foarte mare (avantaj: tu ), da' pun pariu ca daca te gandesti bine, trebuie sa-l fi auzit pe snoop dogg zicand macar o data "shizzle, nizzle, o-kizzle" sau alte izzle-uri.
nu dispera, ca nu e greu de invatat - snoop speak e un fel de pasareasca: daca in romana adaugi dupa fiecare silaba litera “p” si vocala silabei respective, in snoop speak, regula generala este sa adaugi "izz" dupa penultima consoana din cuvant. desi in mod normal ideea e sa pastrezi restul cuvantului nealterat, s-au impamantenit si anumite exceptii, probabil datorate aburilor de alcool si norilor de fum care invaluie artistii mistici ai hip-hopului: "sure" ar fi trebuit sa fie "sizzure", da' a ajuns "shizzle" (desi uneori mai poa' sa insemne si ce-ar fi trebuit sa fie "shizz(n)it"), dupa cum si "nigga" ar fi trebuit sa fie "nizzigga", insa a esuat trist in "nizzle" ca o balena gravida la mal...
habar n-am de ce snoop dogg si juma’ de planeta dupa el au ajuns la concluzia ca este genial sa spui snizzoop dizzog, dar fo' shizzle ca m-as cracana de ras sa aud “paparapazipitiipii” rostit cu atitudine degajata de ghetou da bucuresti.
PS: cine scrie in engleza poa’ sa intre pe gizoogle.com, sa isi traduca blizzogu’ sau myspizzaceu’ in snoop speak.
inchei aici interventia educativa a zilei.
fo’ shizzle, my nizzle!
later edit: I'd like to credit da wizzle grampizzle for da drifted whizzle shizzle...
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
ma enerveaza zilele astea fenomenul generalizat de trivializare a oricarui fel de idee sau actiune care zgaltaie balamelele zilei rand, aia cu cafea dimineata, cel putin doua ore pierdute pe drumuri, munca imbecilizanta, bere seara si somn dupa.
prea multi oameni obisnuiesc sa se intalneasca prin baruri doar pentru a depana aceleasi nesfarsite povesti cu colegi de lucru intotdeauna naspa, sefi aiurea si neveste frigide, dupa care sa isi mai zica vreo doua bancuri rasuflate si sa constate intr-un final ca viata e de cacat.
viata nu exista independent de tine si cel mai probabil ti se pare de cacat fiindca nu esti in stare sa te bucuri, sa te enervezi sau sa te intristezi cand trebuie.
azi ti s-au cacat in cap la lucru vreo trei superiori? bine ai facut ca nu ai ripostat in nici un fel, tu ai de promovat. mai bine apuca de fund chelnerita de 17 ani care tocmai ti-a adus berea la masa sau pocneste un individ care sta prea aproape de tine. iti implineste copilu' sapte ani da' tu esti la lucru, ca vrei neaparat sa iti termini lucrarea inceputa. foarte bine, dar sa nu te astepti la prea multe vizite din partea lui cand o sa fii batran si-o sa ai tot timpul din lume sa-l astepti. pe langa tine o sa treaca, poate, pe strada o femeie frumoasa cu picioare lungi, mirosind minunat. nu uita sa strigi dupa ea niste imbecilitati obscene, sigur o sa te remarce in felul asta. cand te intalnesti cu prietenul tau ala pasionat de filme, sa zicem, nu uita sa iti zici in gand ca e un bou care n-are ce face cu timpul lui liber, desi tu pe al tau il irosesti golind sticle sau dormind.
din ce in ce mai multe cuvinte isi pierd valentele, sunt saracite de intelesuri. familia, comunitatea, tara sunt niste notiuni depasite, vehiculate poate doar in prag de alegeri, indrazneala inseamna acum nesimtire, frumosul trebuie sa fie neaparat un bun consumabil, erotismul se reduce la pornografie.
si totusi, uite ce am gasit pe net...
prea multi oameni obisnuiesc sa se intalneasca prin baruri doar pentru a depana aceleasi nesfarsite povesti cu colegi de lucru intotdeauna naspa, sefi aiurea si neveste frigide, dupa care sa isi mai zica vreo doua bancuri rasuflate si sa constate intr-un final ca viata e de cacat.
viata nu exista independent de tine si cel mai probabil ti se pare de cacat fiindca nu esti in stare sa te bucuri, sa te enervezi sau sa te intristezi cand trebuie.
azi ti s-au cacat in cap la lucru vreo trei superiori? bine ai facut ca nu ai ripostat in nici un fel, tu ai de promovat. mai bine apuca de fund chelnerita de 17 ani care tocmai ti-a adus berea la masa sau pocneste un individ care sta prea aproape de tine. iti implineste copilu' sapte ani da' tu esti la lucru, ca vrei neaparat sa iti termini lucrarea inceputa. foarte bine, dar sa nu te astepti la prea multe vizite din partea lui cand o sa fii batran si-o sa ai tot timpul din lume sa-l astepti. pe langa tine o sa treaca, poate, pe strada o femeie frumoasa cu picioare lungi, mirosind minunat. nu uita sa strigi dupa ea niste imbecilitati obscene, sigur o sa te remarce in felul asta. cand te intalnesti cu prietenul tau ala pasionat de filme, sa zicem, nu uita sa iti zici in gand ca e un bou care n-are ce face cu timpul lui liber, desi tu pe al tau il irosesti golind sticle sau dormind.
din ce in ce mai multe cuvinte isi pierd valentele, sunt saracite de intelesuri. familia, comunitatea, tara sunt niste notiuni depasite, vehiculate poate doar in prag de alegeri, indrazneala inseamna acum nesimtire, frumosul trebuie sa fie neaparat un bun consumabil, erotismul se reduce la pornografie.
si totusi, uite ce am gasit pe net...
joi, 6 noiembrie 2008
old habits die hard
nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la orasul in care am crescut stalker mare, asezat pe o apa limpede si frumos curgatoare, la stalpul hornului de la combinatul din periferiile pe unde mirosea a chimicale de crapau matele si nu numai, la parcul unde ma jucam de-a mijoarca si la alea trei scari din fata blocului de care mi-am pocnit de nenumarate ori barbia alergand, parca-mi salta si acum camesa pe mine..sau ceva de genul asta.
majoritatea oamenilor de acolo sunt cuviinciosi si amabili. asa si-au trait toata viata si nu au nici un motiv sa nu isi invete copiii sa fie la fel. din pacate, sa pleci in alta parte cu un asemenea bagaj de politete nu e neparat cea mai buna idee...
eu fac parte din generatia de copii mai sus-amintita. sunt sinistra: salut pe mai toata lumea, nu vad de ce ar trebui sa ma enervez asteptand la coada la magazin si am injurat atat de putin la viata mea incat daca ma pocnesc cu piciorul de mobila cel mai probabil am sa zic "futu- i!", si asta numa' daca ma doare rau de tot. de asemenea, mi s-a spus la un magazin de paine din bucuresti ca ma comport "ca o englezoaica". imaginea care mi s-a conturat instant in cap a fost a unei gagici imbracate aiurea, beata si molfaind fish and chips unsurosi in fata unui pub, sa-i treaca greata, dar banuiesc ca interlocutoarea de dupa tejghea voia sa spuna altceva. serios.
de fiecare data cand mi-am propus sa injur pe cineva sau ceva in gand mi-am descoperit lacune grave de vocabular si imaginatia imi face pana imediat dupa "futu-i". bun, am zis "fut"- mai departe adaug CE? ok, parca era "mortii ma-sii", dar e cam generic, "bomboanele din coliva" nu mai suna deloc a injuratura, mai ales daca mor de ras, "chilotii (aici banuiesc ca merg iarasi diverse grade de rudenie)' da' e doar pervers si nu suficient de acid...... atunci CE?
un prieten mi-a zis ca daca te gandesti la diverse parti anatomice, injuratura ar trebui sa decurga firesc. pai simpla asociere a injuraturii cu "anatomie" ma face sa reproduc instantaneu pasaje din lectiile de liceu. si atunci cum dracu' suna "fut" langa trompa lui eustachio? jejun? epifize? scafoid? alveole? metatarsiene?!
am apucat totusi sa ma documentez asistand la certurile de pe strada din bucuresti. ce debit verbal, dom'le, ce cascada de metafore, ce asocieri originale, ce... uau, asta n-am mai auzit-o niciodata pana acum!!! ... constat insa ca injuratul este o forma artistica de exprimare si ca nu e la indemana oricui sa injure timp de cel putin zece minute fara sa se repete, fara sa isi piarda elanul si fara sa devina caraghios. o fi parand simplu pentru neinitiati, dar tot asa pare si condusul unui monopost de formula 1 sau coboratul pe o partie de ski cand stai in fata televizorului. arta asta presupune talent, exercitiu, instincte bune. eu n-am nici de unele, nici de altele....
trebuie sa invat sa fiu mai putin politicoasa.
majoritatea oamenilor de acolo sunt cuviinciosi si amabili. asa si-au trait toata viata si nu au nici un motiv sa nu isi invete copiii sa fie la fel. din pacate, sa pleci in alta parte cu un asemenea bagaj de politete nu e neparat cea mai buna idee...
eu fac parte din generatia de copii mai sus-amintita. sunt sinistra: salut pe mai toata lumea, nu vad de ce ar trebui sa ma enervez asteptand la coada la magazin si am injurat atat de putin la viata mea incat daca ma pocnesc cu piciorul de mobila cel mai probabil am sa zic "futu- i!", si asta numa' daca ma doare rau de tot. de asemenea, mi s-a spus la un magazin de paine din bucuresti ca ma comport "ca o englezoaica". imaginea care mi s-a conturat instant in cap a fost a unei gagici imbracate aiurea, beata si molfaind fish and chips unsurosi in fata unui pub, sa-i treaca greata, dar banuiesc ca interlocutoarea de dupa tejghea voia sa spuna altceva. serios.
de fiecare data cand mi-am propus sa injur pe cineva sau ceva in gand mi-am descoperit lacune grave de vocabular si imaginatia imi face pana imediat dupa "futu-i". bun, am zis "fut"- mai departe adaug CE? ok, parca era "mortii ma-sii", dar e cam generic, "bomboanele din coliva" nu mai suna deloc a injuratura, mai ales daca mor de ras, "chilotii (aici banuiesc ca merg iarasi diverse grade de rudenie)' da' e doar pervers si nu suficient de acid...... atunci CE?
un prieten mi-a zis ca daca te gandesti la diverse parti anatomice, injuratura ar trebui sa decurga firesc. pai simpla asociere a injuraturii cu "anatomie" ma face sa reproduc instantaneu pasaje din lectiile de liceu. si atunci cum dracu' suna "fut" langa trompa lui eustachio? jejun? epifize? scafoid? alveole? metatarsiene?!
am apucat totusi sa ma documentez asistand la certurile de pe strada din bucuresti. ce debit verbal, dom'le, ce cascada de metafore, ce asocieri originale, ce... uau, asta n-am mai auzit-o niciodata pana acum!!! ... constat insa ca injuratul este o forma artistica de exprimare si ca nu e la indemana oricui sa injure timp de cel putin zece minute fara sa se repete, fara sa isi piarda elanul si fara sa devina caraghios. o fi parand simplu pentru neinitiati, dar tot asa pare si condusul unui monopost de formula 1 sau coboratul pe o partie de ski cand stai in fata televizorului. arta asta presupune talent, exercitiu, instincte bune. eu n-am nici de unele, nici de altele....
trebuie sa invat sa fiu mai putin politicoasa.
miercuri, 5 noiembrie 2008
44
“If there is anyone out there who doubts that America is a place where anything is possible, who still wonders if the dream of our founders is alive in our time, who still questions the power of our democracy, tonight is your answer. It's been a long time coming, but tonight, because of what we did on this day, on this election, in this defining moment, change is coming to America."
as vrea sa cred ca undeva in viitorul apropriat vom asista si noi la ascensiunea politica a unor oameni capabili sa inspire si sa convinga populatia ca lucrurile se pot schimba in bine. vreau sa merg sa votez cu sufletul la gura, nu din cauza ca ma simt obligata moral sa aleg intre doua copii ale aceluiasi sistem batran si bolnav. vreau sa stiu ca alegerea mea conteaza, ca drepturile mele sunt respectate si ca sunt reprezentata onorabil pe plan international.
mai vreau sa cred ca am sa traiesc sa vad schimbarea asta si in romania.
as vrea sa cred ca undeva in viitorul apropriat vom asista si noi la ascensiunea politica a unor oameni capabili sa inspire si sa convinga populatia ca lucrurile se pot schimba in bine. vreau sa merg sa votez cu sufletul la gura, nu din cauza ca ma simt obligata moral sa aleg intre doua copii ale aceluiasi sistem batran si bolnav. vreau sa stiu ca alegerea mea conteaza, ca drepturile mele sunt respectate si ca sunt reprezentata onorabil pe plan international.
mai vreau sa cred ca am sa traiesc sa vad schimbarea asta si in romania.
luni, 3 noiembrie 2008
comfort zone
am impresia dubioasa ca ma racesc. am devenit extrem de morocanoasa, aria mea de atentie si de interes s-a micsorat cam la un brat distanta, dimineata imi trebuie cel putin o jumatate de ora sa ma conving sa ma ridic din pat si vorbesc monosilabic. sunt, de asemenea, si foarte enervanta, adica mult mai enervanta ca de obicei.
ca sa stresez lumea cat mai putin in momente de genul asta, incerc sa imi creez un fel de comfort zone, in care sa pot zacea pana cand ma simt mai bine. aceasta zona imaginara este calda, moale si ingaduitoare cu trupul meu obosit. e un spatiu mic si luminos, dar are o fereastra mare pe care pot vedea copaci ruginii si case pe acoperisul carora se plimba alene pisici negre. pe langa marul din capatul aleei inclinate coboara ceata, rostogolindu-se in caiere mari ca de vata.
mai am si masuta cu carti langa un divan plin de perne pe care zac fara sa numar orele care trec, ascultand nick cave. din cand in cand scot castane coapte direct dintr-o cutie de lemn cu lacul scorojit, infofolita la randul ei in paturi si perne innegrite de funingine, asa cum vedeam prin oras cand eram mica. imi afund capul in pernele moi, privind printre gene cum scade lumina afara.
ca sa stresez lumea cat mai putin in momente de genul asta, incerc sa imi creez un fel de comfort zone, in care sa pot zacea pana cand ma simt mai bine. aceasta zona imaginara este calda, moale si ingaduitoare cu trupul meu obosit. e un spatiu mic si luminos, dar are o fereastra mare pe care pot vedea copaci ruginii si case pe acoperisul carora se plimba alene pisici negre. pe langa marul din capatul aleei inclinate coboara ceata, rostogolindu-se in caiere mari ca de vata.
mai am si masuta cu carti langa un divan plin de perne pe care zac fara sa numar orele care trec, ascultand nick cave. din cand in cand scot castane coapte direct dintr-o cutie de lemn cu lacul scorojit, infofolita la randul ei in paturi si perne innegrite de funingine, asa cum vedeam prin oras cand eram mica. imi afund capul in pernele moi, privind printre gene cum scade lumina afara.
vineri, 31 octombrie 2008
horror show
azi e halloweener, sau ceva de genu' asta. e vremea vrajitoarelor si a spiritelor care pur si simplu nu vor sa treaca podu' ori au fost oprite de sf. petru la vama si n-au avut spaga de dat.
- domnu' doctor?
- nu, sfantu' petru.
-vai, ce bine, am scapat de dat spaga de la spital!
- ehem! ehem!
- da?
- fiule, vezi buzunarele mele astea largi?
-...
- pai sa nu crezi ca se umplu singure!
- domnu' doctor?
- nu, sfantu' petru.
-vai, ce bine, am scapat de dat spaga de la spital!
- ehem! ehem!
- da?
- fiule, vezi buzunarele mele astea largi?
-...
- pai sa nu crezi ca se umplu singure!
m-am tot gandit ce poveste infricosatoare as putea sa va zic cu ocazia asta. eu, pui de dac, care nu ma tem decat sa nu cada ceru' peste mine (stau sub pat cand ploua), incerc totusi puternice stari de anxietate cand aud unul dintre cele mai sinistre cuvinte din lume: dentist.
din cauza dentistului care mi-a scos dintii de lapte cand eram mica, mi se zbarleste paru' in cap cand simt orice miros care aduce cu mirosul de cabinet stomatologic. da, ala.
cabinetul se gasea la marginea cartierului, in capatul unei strazi care mai apoi cobora brusc, cel mai probabil terminandu-se in trei cazane de smoala pazite de un caine rau cu malformatii genetice. da, ala.
dentistul la care erau dusi copiii rai si aia cuminti deopotriva era un nene cu fata de nazist si o mustata grizonata foarte stufoasa, care semana destul de bine cu nietzsche. la mutra asta, el asorta o voce de bariton fioros, un halat alb care putea a doftoricale si o atitudine hatra care l-ar fi facut invidios pana si pe mengele.
omul avea preferintele lui in termeni de actiune: de exemplu, se facea ca te pocneste din dosu' palmei dupa ce iti prindea coltu' de lapte intr-un cleste, ca sa ti-l smulgi singur din gura tresarind de groaza. cand ajungeai in cabinet, iti zicea hohotind sadic ca n-o sa te doara nimic, dupa care iti flutura sub nas ditamai seringile de anestezie... ati vazut filmul noir "dentistul"? eu nu m-am amuzat deloc.
de fiecare data cand mi se misca cate un dinte in gura mi se facea negru in fata ochilor. in incercarea de a amana cat mai mult o intalnire cu mengele, am tot stat cu un incisiv de lapte facand opturi artistice in gura cand mancam pana cand am descoperit oripilata ca incisivu' nou incepuse sa mi se iteasca undeva sub limba, acolo unde incepe gingia. da, acolo. mengele a ras de mine, mi-a scos coltu' de lapte si a zis ca dintele aiurea o sa revina la pozitia normala in cateva saptamani. din fericire pentru mine, porcu' a avut dreptate.
sper din tot sufletul meu mic si negru ca la batranete mengele sa faca parodontoza si dupa ce o sa-i cada toti dintii, o sa isi puna o proteza naspa care sa ii clantane in gura de fiecare data cand casca sau vrea sa-si pupe nevasta. in visele mele de razbunare, el mananca pireu, in timp ce eu infulec cu pofta in fata lui un kil de mere verzi. muahahahahahhahhahahaha!!!!
din cauza dentistului care mi-a scos dintii de lapte cand eram mica, mi se zbarleste paru' in cap cand simt orice miros care aduce cu mirosul de cabinet stomatologic. da, ala.
cabinetul se gasea la marginea cartierului, in capatul unei strazi care mai apoi cobora brusc, cel mai probabil terminandu-se in trei cazane de smoala pazite de un caine rau cu malformatii genetice. da, ala.
dentistul la care erau dusi copiii rai si aia cuminti deopotriva era un nene cu fata de nazist si o mustata grizonata foarte stufoasa, care semana destul de bine cu nietzsche. la mutra asta, el asorta o voce de bariton fioros, un halat alb care putea a doftoricale si o atitudine hatra care l-ar fi facut invidios pana si pe mengele.
omul avea preferintele lui in termeni de actiune: de exemplu, se facea ca te pocneste din dosu' palmei dupa ce iti prindea coltu' de lapte intr-un cleste, ca sa ti-l smulgi singur din gura tresarind de groaza. cand ajungeai in cabinet, iti zicea hohotind sadic ca n-o sa te doara nimic, dupa care iti flutura sub nas ditamai seringile de anestezie... ati vazut filmul noir "dentistul"? eu nu m-am amuzat deloc.
de fiecare data cand mi se misca cate un dinte in gura mi se facea negru in fata ochilor. in incercarea de a amana cat mai mult o intalnire cu mengele, am tot stat cu un incisiv de lapte facand opturi artistice in gura cand mancam pana cand am descoperit oripilata ca incisivu' nou incepuse sa mi se iteasca undeva sub limba, acolo unde incepe gingia. da, acolo. mengele a ras de mine, mi-a scos coltu' de lapte si a zis ca dintele aiurea o sa revina la pozitia normala in cateva saptamani. din fericire pentru mine, porcu' a avut dreptate.
sper din tot sufletul meu mic si negru ca la batranete mengele sa faca parodontoza si dupa ce o sa-i cada toti dintii, o sa isi puna o proteza naspa care sa ii clantane in gura de fiecare data cand casca sau vrea sa-si pupe nevasta. in visele mele de razbunare, el mananca pireu, in timp ce eu infulec cu pofta in fata lui un kil de mere verzi. muahahahahahhahhahahaha!!!!
realitatea virtuala contraataca
uneori, realitatea virtuala face un pas in concret si-ai sa te intalnesti cu ea imediat dupa colt. tot ce trebuie sa faci pentru asta e sa apesi butonul de shut down si sa iesi din casa. stii drumul foarte bine.
acolo totul e familiar si firesc, ca intr-o bucatarie luminoasa. se bea, se fumeaza, se gateste si se asculta muzica. se rup corzi de chitara si se vara pahare de votca in congelator la racit. se testeaza paradoxul de a fi in acelasi timp inauntru si in afara cubului, vorbind verzi si uscate.
realitatea nu este virtuala decat in masura in care alegi tu sa fie. prietenii tai de tastatura sunt de fapt oameni cat se poate de adevarati. poate stiu sa faca niste clatite geniale si-o sa rada de tine cand ai sa te chinui degeaba sa razalesti in amestec coaja inexistenta de pe o lamaie colorata cu carioca, probabil cel mai artificial obiect al serii. poate rad in cascade sau taie legume imprastiind tot cate o bucata colorata pe jos. poate o sa te simti foarte bine in compania lor.
acolo totul e familiar si firesc, ca intr-o bucatarie luminoasa. se bea, se fumeaza, se gateste si se asculta muzica. se rup corzi de chitara si se vara pahare de votca in congelator la racit. se testeaza paradoxul de a fi in acelasi timp inauntru si in afara cubului, vorbind verzi si uscate.
realitatea nu este virtuala decat in masura in care alegi tu sa fie. prietenii tai de tastatura sunt de fapt oameni cat se poate de adevarati. poate stiu sa faca niste clatite geniale si-o sa rada de tine cand ai sa te chinui degeaba sa razalesti in amestec coaja inexistenta de pe o lamaie colorata cu carioca, probabil cel mai artificial obiect al serii. poate rad in cascade sau taie legume imprastiind tot cate o bucata colorata pe jos. poate o sa te simti foarte bine in compania lor.
miercuri, 29 octombrie 2008
marți, 28 octombrie 2008
despre cum nu se vede bine decat cu inima, fin'ca esentialul nu poate fi cuprins cu privirea, da' pentru asta tot ma enerveaza de moarte micul print
cred ca stau din ce in ce mai prost cu vederea. dupa nenumarate ore de stat zilnic in fata calculatorului, se pare ca ochii mei au inceput deja sa cedeze nervos.
supararea lor a fost de-a dreptul feminina: la inceput subtila, desi usor de intuit, mai apoi din ce in ce mai apasatoare si mai evidenta.
ma uit in oglinda de foarte aproape si vad un al doilea contur al fetei desenat foarte fin, putin in afara conturului firesc, ca si cum as fi facut un pas in afara granitelor obisnuite, si nu stiu daca ar trebui sa ma bucur sau nu. cand traversez bulevardul larg si incerc sa citesc literele mari si rosii deasupra cinematografului vad uneori cuvintele alunecand printr-o pacla alburie ca un albus de ou, alteori le intuiesc abia.
cred totusi ca defectul asta in mecanismul ochilor imi aduce cumva lumea intreaga mai aproape, o face mai intima prin detaliile limpezi ale prim-planului si contururile moi si rotunjite ale planului secund, pe care il presimt torcand in fundal.
supararea lor a fost de-a dreptul feminina: la inceput subtila, desi usor de intuit, mai apoi din ce in ce mai apasatoare si mai evidenta.
ma uit in oglinda de foarte aproape si vad un al doilea contur al fetei desenat foarte fin, putin in afara conturului firesc, ca si cum as fi facut un pas in afara granitelor obisnuite, si nu stiu daca ar trebui sa ma bucur sau nu. cand traversez bulevardul larg si incerc sa citesc literele mari si rosii deasupra cinematografului vad uneori cuvintele alunecand printr-o pacla alburie ca un albus de ou, alteori le intuiesc abia.
cred totusi ca defectul asta in mecanismul ochilor imi aduce cumva lumea intreaga mai aproape, o face mai intima prin detaliile limpezi ale prim-planului si contururile moi si rotunjite ale planului secund, pe care il presimt torcand in fundal.
luni, 27 octombrie 2008
printre personajele legendare ale familiei mele se numara un strabunic zis si "mosu' americanu' ". omul a plecat in tinerete dintr-un sat cu sure de lemne si case humuite in america, sa construiasca zgarie-nori. dupa ceva vreme s-a intors sa-si intemeieze familie si banii pe care-i stransese i-a depus la o banca-simbol a austro-ungariei, in moneda imperiului.
la desfiintarea imperiului, banca a intrat in faliment si banii stransi de strabunic pe schele in aer s-au dus pe apa sambetei...
se spune ca batranul s-a schimbat atunci radical, devenind posac si ursuz, inchis in lumea lui, mai mereu cu cana de rachiu alaturi.
in familie, povestile despre mosu' americanu' se spun cu respect, dar si cu un fel de teama superstitioasa, ca si cum "nesansa" lui ne-ar insoti de-a lungul vietii si noi am fi mai predispusi la ghinion decat altii.
zilele astea aud mai mereu oameni discutand despre criza americana si despre impactul ei asupra pietelor financiare din lume. eu ma gandesc din ce in ce mai des la mosu' americanu'. mi-l imaginez petrecand juma' de zi la zeci de metri in aer, atarnat in gol de-a lungul unor bulevarde largi, tanar si fara nici o grija in lume.
pot sa inteleg de ce nu si-o fi dorit visul american, sa ramana si sa-si intemeieze familie acolo, dar nu pricep de ce l-ar darama la batranete vestea ca nu mai are niste hartii in banca pe care oricum nu le folosea la nimic..
eu cred ca omul a fost de fapt neinteles si ca s-a acrit la batranete din cu totul alte motive. sa vezi lumea, sa inveti sa vorbesti alte limbi, sa traversezi oceanul si sa lucrezi deasupra norilor si mai apoi sa te intorci in valea plangerii, ca sa asisti la razboaie si caderi de imperii intr-o comunitate invechita care nu are cum sa te inteleaga imi pare o insiruire de actiuni extrem de curajoase. o mai gasesc si incompatibila cu genul de mentalitate obtuza care sa te faca sa te izolezi de lume fin'ca ti-ai pierdut niste investitii de care nu depinzi ca sa poti trai.
poate ca azi asistam la inchiderea cercului deschis in secolul trecut, pe vremea cand traversa mosu' oceanul catre o tara in plina ascensiune. toate sunt cu susu-n jos, dar pana la urma lumea nu a fost niciodata perfecta.
ma intreb ce ar avea de zis mosu' despre criza americana...
la desfiintarea imperiului, banca a intrat in faliment si banii stransi de strabunic pe schele in aer s-au dus pe apa sambetei...
se spune ca batranul s-a schimbat atunci radical, devenind posac si ursuz, inchis in lumea lui, mai mereu cu cana de rachiu alaturi.
in familie, povestile despre mosu' americanu' se spun cu respect, dar si cu un fel de teama superstitioasa, ca si cum "nesansa" lui ne-ar insoti de-a lungul vietii si noi am fi mai predispusi la ghinion decat altii.
zilele astea aud mai mereu oameni discutand despre criza americana si despre impactul ei asupra pietelor financiare din lume. eu ma gandesc din ce in ce mai des la mosu' americanu'. mi-l imaginez petrecand juma' de zi la zeci de metri in aer, atarnat in gol de-a lungul unor bulevarde largi, tanar si fara nici o grija in lume.
pot sa inteleg de ce nu si-o fi dorit visul american, sa ramana si sa-si intemeieze familie acolo, dar nu pricep de ce l-ar darama la batranete vestea ca nu mai are niste hartii in banca pe care oricum nu le folosea la nimic..
eu cred ca omul a fost de fapt neinteles si ca s-a acrit la batranete din cu totul alte motive. sa vezi lumea, sa inveti sa vorbesti alte limbi, sa traversezi oceanul si sa lucrezi deasupra norilor si mai apoi sa te intorci in valea plangerii, ca sa asisti la razboaie si caderi de imperii intr-o comunitate invechita care nu are cum sa te inteleaga imi pare o insiruire de actiuni extrem de curajoase. o mai gasesc si incompatibila cu genul de mentalitate obtuza care sa te faca sa te izolezi de lume fin'ca ti-ai pierdut niste investitii de care nu depinzi ca sa poti trai.
poate ca azi asistam la inchiderea cercului deschis in secolul trecut, pe vremea cand traversa mosu' oceanul catre o tara in plina ascensiune. toate sunt cu susu-n jos, dar pana la urma lumea nu a fost niciodata perfecta.
ma intreb ce ar avea de zis mosu' despre criza americana...
vineri, 24 octombrie 2008
dialog
- sunt amuzante animalele alea mici!
- care?
- alea despre care este o emisiune pe animal planet... cum naiba le zice?... un fel de viezuri atenti!
- suricate?!
- da!!!
joi, 23 octombrie 2008
foarte frig!
azi dimineata pe cand m-am trezit era bezna afara si frig in camera. dupa cinci minute de cautari zadarnice am incetat sa mai pipai covorul dupa sosetele groase si am aterizat in baie pe gresia rece rau.
de doua zile neonul palpaie enervant din cinci in cinci secunde si in jumatatea de ora cat stau in baie dimineata ma gandesc ca inregistrez la nivel subliminal mai multe mesaje codate decat nemtii in al doilea razboi mondial.
nimic nu se schimba de-a lungul vietii cand esti obligat sa te trezesti devreme. imi amintesc cum ma trezea mama cu noaptea in cap ca sa ma duca la cretinita - aprindea lumina de la veioza si ma imbraca asa, pe jumatate adormita - eu ridicam cu un lehamite extrem cate o mana sau un picior si ma trezeam gata imbracata. ca sa ma mentina treaza, ma intreba in fiecare zi ce-am visat.
cand m-am prins care e miscarea si ca intrebarea se repeta invariabil, ii raspundeam si eu pe un ton marait "un iepuras!!!", ca sa scap cat mai ieftin si sa pot motai mai departe.
si uite asa, in timp ce mama incepea sa creada ca am dezvoltat un fetis iepuresc, eu tocmai inventasem un fel rudimentar de a injura, fin'ca pronuntam "un iepuras!!!" cu o ranchiuna si o sete de parca as fi zis "mortii ma-sii de viata!"...
daca pronunti foarte apasat fiecare silaba si te concentrezi pe consoane, "iepuras" aduce a injuratura.... [ nu mai bolborositi fioros "iepuras" in barba, ca va rade lumea din jur ]
de fapt, cred ca e o chestiune de cum te zgarie anumite sunete la ureche sau nu. acum doi ani lucram cu un nene scotian foarte de treaba care gasea ca expresia romaneasca "foarte frig!" suna a injuratura...
si aici veti fi probabil de acord cu mine cand spun ca, in ultima vreme, dimineata este foarte, foarte frig!
de doua zile neonul palpaie enervant din cinci in cinci secunde si in jumatatea de ora cat stau in baie dimineata ma gandesc ca inregistrez la nivel subliminal mai multe mesaje codate decat nemtii in al doilea razboi mondial.
nimic nu se schimba de-a lungul vietii cand esti obligat sa te trezesti devreme. imi amintesc cum ma trezea mama cu noaptea in cap ca sa ma duca la cretinita - aprindea lumina de la veioza si ma imbraca asa, pe jumatate adormita - eu ridicam cu un lehamite extrem cate o mana sau un picior si ma trezeam gata imbracata. ca sa ma mentina treaza, ma intreba in fiecare zi ce-am visat.
cand m-am prins care e miscarea si ca intrebarea se repeta invariabil, ii raspundeam si eu pe un ton marait "un iepuras!!!", ca sa scap cat mai ieftin si sa pot motai mai departe.
si uite asa, in timp ce mama incepea sa creada ca am dezvoltat un fetis iepuresc, eu tocmai inventasem un fel rudimentar de a injura, fin'ca pronuntam "un iepuras!!!" cu o ranchiuna si o sete de parca as fi zis "mortii ma-sii de viata!"...
daca pronunti foarte apasat fiecare silaba si te concentrezi pe consoane, "iepuras" aduce a injuratura.... [ nu mai bolborositi fioros "iepuras" in barba, ca va rade lumea din jur ]
de fapt, cred ca e o chestiune de cum te zgarie anumite sunete la ureche sau nu. acum doi ani lucram cu un nene scotian foarte de treaba care gasea ca expresia romaneasca "foarte frig!" suna a injuratura...
si aici veti fi probabil de acord cu mine cand spun ca, in ultima vreme, dimineata este foarte, foarte frig!
miercuri, 22 octombrie 2008
postare fără diacritice
acum câţiva ani într-o vacanţă de vară m-am înfiinţat pentru o săptămână acasă la o prietenă care locuia într-un oraş pe dunăre. într-o seară, prietena mea a hotărât că trebuie să mâncăm la cea mai faimoasă pizzerie a oraşului, zisă şi „a italianului” (pe care cel mai probabil îl chema popescu sau matache).
aşa, şi studiem noi papirusul cu oferta şi ne minunăm de sortimentele nemaiîntâlnite până atunci, cu tot felul de gorgonzoale şi goude (asta ultima, fie vorba între noi, fiind o brânză foarte departe de a fi bună) cââââând… dăm noi de o pizza cu „peste”.
PESTE!! magnifico! să fie paste îmbârligate – dar ce să caute pe o pizza? o fi ceva sos de busuioc mai special decât banalul pesto? ce condiment exotic adus de cavalerii templieri din ierusalim şi scăpat pe la italieni prin tufele de oregano să fie ăsta? ce mirodenie preţioasă înnobilează o biată pizza de cartier? ce minune a naturii, ce… dracu’ o mai fi si asta?! ne gândim noi scărpinându-ne în cap.
într-un moment de maximă inspiraţie, prietena mea se hotărăşte să se ducă până la tejghea, să vorbească cu italianul dumitru sau cum l-o fi chemând:
- nu vă supăraţi, începe ea politicos, ce e „peste”? chinuindu-se un pic să lungească primul "e", cum îi şade bine limbului italienesc.
omul până atunci preocupat cu ceva tacâmuri zdrăngănitoare pe sub tejghea se opreşte o clipă, privind-o pe prietena mea cu neîncredere maximă, apoi cu nedumerire, după care zice:
- peşte!
aşa, şi studiem noi papirusul cu oferta şi ne minunăm de sortimentele nemaiîntâlnite până atunci, cu tot felul de gorgonzoale şi goude (asta ultima, fie vorba între noi, fiind o brânză foarte departe de a fi bună) cââââând… dăm noi de o pizza cu „peste”.
PESTE!! magnifico! să fie paste îmbârligate – dar ce să caute pe o pizza? o fi ceva sos de busuioc mai special decât banalul pesto? ce condiment exotic adus de cavalerii templieri din ierusalim şi scăpat pe la italieni prin tufele de oregano să fie ăsta? ce mirodenie preţioasă înnobilează o biată pizza de cartier? ce minune a naturii, ce… dracu’ o mai fi si asta?! ne gândim noi scărpinându-ne în cap.
într-un moment de maximă inspiraţie, prietena mea se hotărăşte să se ducă până la tejghea, să vorbească cu italianul dumitru sau cum l-o fi chemând:
- nu vă supăraţi, începe ea politicos, ce e „peste”? chinuindu-se un pic să lungească primul "e", cum îi şade bine limbului italienesc.
omul până atunci preocupat cu ceva tacâmuri zdrăngănitoare pe sub tejghea se opreşte o clipă, privind-o pe prietena mea cu neîncredere maximă, apoi cu nedumerire, după care zice:
- peşte!
luni, 20 octombrie 2008
funwrecker
vine la un moment dat un prieten de-al nostru in vizita.
luandu-ne cu discutii despre una-alta, ne povesteste el cu un zambetel mandru cum primele prezervative mai acatarii care aparusera pe cand era el de tot tanar si nelinistit erau ceva durex-uri care-i veneau ca o manusa, ca sa zic asa, desi pe ele scria "for young black males".
pai da, zic io neputandu-ma abtine, negri de 11-12 ani :)
luandu-ne cu discutii despre una-alta, ne povesteste el cu un zambetel mandru cum primele prezervative mai acatarii care aparusera pe cand era el de tot tanar si nelinistit erau ceva durex-uri care-i veneau ca o manusa, ca sa zic asa, desi pe ele scria "for young black males".
pai da, zic io neputandu-ma abtine, negri de 11-12 ani :)
viva la revolucion
s-a vorbit destul de mult in ultima vreme despre condamnarea oficiala a comunismului, despre dosarele mineriadelor, s-au aratat cu degetu' vinovati si s-au mangaiat pe crestet inocenti si victime ale circumstantelor.
istoria se traseaza cu buldozerul si nimic din strazile largi si drepte nu mai aminteste de arhitectura initiala a evenimentelor.
pentru ca memoria oamenilor e structurata astfel incat sa nu retina decat detalii mai mult sau mai putin importante, esentialul putand fi redefinit oricand prin ample explicatii de ordin politic si social, imaginea comunismului romanesc si a revolutiei de la 1989 va fi peste zece ani radical diferita de imaginea ce persista in prezent. sa nu ne impedicam in sintagme de genul "memorie colectiva" - manualele de istorie inca se balbaie in explicatii, iar isterie moderna si contemporana se preda doar in ultimele clase de liceu.
mi-am scotocit prin memorie doar ca sa vad ce amintiri ambigue mai pot extrage din putinii ani de copilarie traiti in comunism si din revolutie si am gasit ca:
- ma enerva sa port la gat cravata de soim al patriei, dar imi placea camasa portocalie (acum mi se pare de-a dreptul imbecil sa asociezi imaginea unor plozi vai de steaua lor cu o pasare rapitoare)
- pe cand venea mama sa ma ridice de la camin dupa lucru, ma intreba ce am mancat si ii raspundeam "oase mici cu orez" sau "oase mari cu cartofi" ( in traducere libera: tacamuri de pui vs. tacamuri de curcan)
- mi se parea grozav ca la alimentara mama semna o fisa ca de biblioteca clasata intr-o cutiuta de lemn ca sa ia oua, ulei, etc.
- aveam carti cu povesti de gen "mihaela" (pun pariu ca va mai amintiti de ea) care ma faceau sa ma simt prost ca nu puteam nicicum sa imi fac un program ordonat cu invatat lectii si plimbat prin parc si spalat vase si dracu' mai stie ce facea afurisita aia
- in decembrie '89 eram suparata ca mama nu se mai joaca de-a v-ati ascunselea prin casa cu mine fin'ca se tot uita la televizor la ceva discutii nesfarsite unde se vorbea apa minerala, dar care au culminat cu o impuscare
- imediat dupa revolutie, am vazut la televizor un film intreg de desene animate dupa povestea sadica a lui andersen despre fratii transformati in lebede si, desi eram fericita sa vad animatia, imediat dupa primul sfert de ora m-a cuprins o stare vecina cu isteria; imi venea sa urlu de frustrare pentru ca, desi ma bucuram nespus sa vad desene animate, nu intelegeam de ce naiba nu se intrerupe emisia, si fiecare minut imi accentua strangerea de stomac care ma indemna sa urlu. cred ca pe la partea aia din poveste in care fata croseta ultima haina din fire de urzica langa rug facusem temperatura...
asadar, din inima de soim al patriei, as vrea sa le adresez tuturor celor vinovati pentru aberatia acelor vremuri un calduros "muriti, ba!"
istoria se traseaza cu buldozerul si nimic din strazile largi si drepte nu mai aminteste de arhitectura initiala a evenimentelor.
pentru ca memoria oamenilor e structurata astfel incat sa nu retina decat detalii mai mult sau mai putin importante, esentialul putand fi redefinit oricand prin ample explicatii de ordin politic si social, imaginea comunismului romanesc si a revolutiei de la 1989 va fi peste zece ani radical diferita de imaginea ce persista in prezent. sa nu ne impedicam in sintagme de genul "memorie colectiva" - manualele de istorie inca se balbaie in explicatii, iar isterie moderna si contemporana se preda doar in ultimele clase de liceu.
mi-am scotocit prin memorie doar ca sa vad ce amintiri ambigue mai pot extrage din putinii ani de copilarie traiti in comunism si din revolutie si am gasit ca:
- ma enerva sa port la gat cravata de soim al patriei, dar imi placea camasa portocalie (acum mi se pare de-a dreptul imbecil sa asociezi imaginea unor plozi vai de steaua lor cu o pasare rapitoare)
- pe cand venea mama sa ma ridice de la camin dupa lucru, ma intreba ce am mancat si ii raspundeam "oase mici cu orez" sau "oase mari cu cartofi" ( in traducere libera: tacamuri de pui vs. tacamuri de curcan)
- mi se parea grozav ca la alimentara mama semna o fisa ca de biblioteca clasata intr-o cutiuta de lemn ca sa ia oua, ulei, etc.
- aveam carti cu povesti de gen "mihaela" (pun pariu ca va mai amintiti de ea) care ma faceau sa ma simt prost ca nu puteam nicicum sa imi fac un program ordonat cu invatat lectii si plimbat prin parc si spalat vase si dracu' mai stie ce facea afurisita aia
- in decembrie '89 eram suparata ca mama nu se mai joaca de-a v-ati ascunselea prin casa cu mine fin'ca se tot uita la televizor la ceva discutii nesfarsite unde se vorbea apa minerala, dar care au culminat cu o impuscare
- imediat dupa revolutie, am vazut la televizor un film intreg de desene animate dupa povestea sadica a lui andersen despre fratii transformati in lebede si, desi eram fericita sa vad animatia, imediat dupa primul sfert de ora m-a cuprins o stare vecina cu isteria; imi venea sa urlu de frustrare pentru ca, desi ma bucuram nespus sa vad desene animate, nu intelegeam de ce naiba nu se intrerupe emisia, si fiecare minut imi accentua strangerea de stomac care ma indemna sa urlu. cred ca pe la partea aia din poveste in care fata croseta ultima haina din fire de urzica langa rug facusem temperatura...
asadar, din inima de soim al patriei, as vrea sa le adresez tuturor celor vinovati pentru aberatia acelor vremuri un calduros "muriti, ba!"
sâmbătă, 18 octombrie 2008
postare dezlanata
in ultima vreme ma simt aiurea in diminetile de weekend. reluand pozitia verticala, lumina zilei ma izbeste in plina fata. pana si patul are asternuturile ravasite de surprindere: "tu ce dracu' cauti acasa la ora unspe?"
camera arata de parca ar fi scapat din razboi: pe vreo 3 scaune am o capita de haine pe care ar trebui sa le pun inapoi in dulap, pe masa mi s-au adunat prea multe carti necitite, langa care se lafaie doua perechi de casti, 3 brichete si un stick usb. masina de spalat e plina ochi de alte haine cu surplus de adn si pun pariu ca va trebui sa las iarasi 10 minute apa curgand in baie daca vreau sa pup apa calda. nu, n-am chef sa ma gandesc la resursele planetei care se epuizeaza. pentru mine eco-friendly inseamna aprindere de plamani.
nu mai stiu exact ce voiam sa spun, desi imediat ce ma trezisem aveam in minte o perla uriasa de intelepciune. sau doua mai mici, daca vreti. banuiesc ca, in cel mai pur stil romanesc, am reusit sa pierd una si sa o ciobesc pe cealalta...
mi se face cateodata foarte dor de diminetile copilariei, care miroseau cu totul altfel, a orez cu lapte si vanilie, a oua ochiuri sau a paine prajita de mama, pe care o pandeam intr-o debara etajata din holul de langa bucatarie. in partea de jos era semi-intuneric si multe multe perechi de incaltari, iar in coltul din dreapta aveam o cutie de carton cu crema de ghete in cutii rotunde de metal, carpe de sters praful, pungi cu bile albe de naftalina si un borcan plin cu aracet. eu stateam in partea de sus, unde avem asternuturi de pat moi si curate, in care ma scufundam ca intr-un fel de cuib.
tot de debaraua asta se leaga si cea mai veche amintire pe care o am: ma tin cu mana de usa glisanta din partea de jos a debaralei si inaintez in lumina din bucatarie. o caut pe mama, care tocmai inchide usa de la frigider, si ma uit in suuuuuus la ea, dupa care ma agat de piciorul ei, ajungandu-i cam pana la genunchi. mama imi pare uriasa, un munte vrajit, a saint, elvis, god.
camera arata de parca ar fi scapat din razboi: pe vreo 3 scaune am o capita de haine pe care ar trebui sa le pun inapoi in dulap, pe masa mi s-au adunat prea multe carti necitite, langa care se lafaie doua perechi de casti, 3 brichete si un stick usb. masina de spalat e plina ochi de alte haine cu surplus de adn si pun pariu ca va trebui sa las iarasi 10 minute apa curgand in baie daca vreau sa pup apa calda. nu, n-am chef sa ma gandesc la resursele planetei care se epuizeaza. pentru mine eco-friendly inseamna aprindere de plamani.
nu mai stiu exact ce voiam sa spun, desi imediat ce ma trezisem aveam in minte o perla uriasa de intelepciune. sau doua mai mici, daca vreti. banuiesc ca, in cel mai pur stil romanesc, am reusit sa pierd una si sa o ciobesc pe cealalta...
mi se face cateodata foarte dor de diminetile copilariei, care miroseau cu totul altfel, a orez cu lapte si vanilie, a oua ochiuri sau a paine prajita de mama, pe care o pandeam intr-o debara etajata din holul de langa bucatarie. in partea de jos era semi-intuneric si multe multe perechi de incaltari, iar in coltul din dreapta aveam o cutie de carton cu crema de ghete in cutii rotunde de metal, carpe de sters praful, pungi cu bile albe de naftalina si un borcan plin cu aracet. eu stateam in partea de sus, unde avem asternuturi de pat moi si curate, in care ma scufundam ca intr-un fel de cuib.
tot de debaraua asta se leaga si cea mai veche amintire pe care o am: ma tin cu mana de usa glisanta din partea de jos a debaralei si inaintez in lumina din bucatarie. o caut pe mama, care tocmai inchide usa de la frigider, si ma uit in suuuuuus la ea, dupa care ma agat de piciorul ei, ajungandu-i cam pana la genunchi. mama imi pare uriasa, un munte vrajit, a saint, elvis, god.
vineri, 17 octombrie 2008
fumatul dauneaza grav sanatatii
eu sunt genul ala de persoana care, ca sa-l parafrazez pe mark twain, se lasa foarte usor de fumat, chiar de mai multe ori pe saptamana. dupa care se intoarce la pachetul iubitor de dunhill. dupa care se enerveaza si posteste. uffff, daca am sa reusesc sa ma las complet de fumat, sper sa nu ma acresc mai tare, nici sa nu devin un bou condescendent care stramba din nas la fumul altora, dand lectii despre cat de sanatos e acum ca s-a lasat, desi plamanii sai au (inca) aceeasi culoare ca si pantofii...dar sa lasam. eu voiam sa va povestesc despre modalitatile mai subtile in care fumatul dauneaza sanatatii.
la inceputul primaverii, intr-o duminica in care nu se intampla nimic, m-am infipt in bocanci cu gandul de a cobori sa iau tigari. bineinteles ca liftul era defect sau cu usa deschisa cateva etaje mai jos, asa ca oftand, m-am pus pe tropait pe scari in jos, cu sireturile balanganindu-se bleg pe stanga si pe dreapta picioarelor, complet nepregatita pentru ce avea sa urmeze....
la etajul 1, un nene sfrijit echipat cu ceva hainuta bleumarin si bascuta repara de zor arcurile unui pat intors cu josu-n sus. din nefericire pentru mine, mama mi-a implantat in copilarie un microcip cu politete undeva in ceafa, asa ca dau buna ziua si ma pregatesc sa merg mai departe, cand aud:
nenea: buna ziua, papusa. unde te duci?
io: (?!)... sa iau tigari.
nenea: a, ce voce hotarata ai. pun pariu ca pot ghici ce zodie esti!
incerc eu fara succes sa spun ca ma grabesc [la dracu', am imbulinat-o].
el: te grabesti? bine, zi numa' da sau nu. berbec? nu? balanta? nu? leu? a? este? daaaa, sigur ca da. aualeooooooooo, fix ca nevasta-mea! si frumoasa, cum era si ea cand ne-am cunoscut... fix asa arata, ca tine! cu ochii verzi si cu curu' mare. [WTF?! sonofa$#^&$SHGYFDVEQQX!!!!!!]
io: poftim?!
el: ei, tu nu te supara ca am zis "cur". lumea zice ca tre' sa zici "fund". dar ce-i aia? poate fund de lemn sau de borcan. daca-i vorba de om, eu am sa-i zic "cur", ca asa l-a lasat dumnezo' [ha?!]. si avea nevasta-mea un cur cand era tanara...dar a trebuit s-o iau mai intai de nevasta, ca nu se putea asa oricum, pe vremea aia.... si nevasta-mea era desteapta [ma rog, te-a luat pe tine, ba], doar nu era sa ramana cu burta la gura si nemaritata. uite ce e, papusa, tu esti inca mica, asa ca vreau sa iti dau un sfat: sa nu crezi ce ti-a zice ala sau alalalt, ca barbatii e porci si daca te lasa bortoasa n-o sa mai vrea sa se insoare cu tine, ca o sa zica: "daca ai fost proasta si te-ai culcat cu mine numa' tu esti de.....
io: ..ok! trebuie sa plec acum.
el: ....bine, du-te, da' sa tii minte ce zice nicolae (banuiesc ca se referea la persoana proprie sau la cea de-a doua personalitate), ca are dreptate!
am coborat, am luat tigari, dupa care m-am invartit un sfert de ora in jurul blocului, in speranta ca poate-poate cineva inchide usa de la lift si ma pot intoarce evitand scarile. din fericire, asa s-a si intamplat: am reusit sa chem liftul dupa ce am intrat cu spinarea incovoiata si in pas de mohican, ca nu cumva sa ma paleasca o noua rafala de amintiri din epoca de aur prin spatiul dintre scari.
daca asa ceva nu va poate convinge sa va lasati de fumat, inseamna ca va iubiti tigarile ca nea nicolae pe nevasta-sa :)
PS cu issues: doresc sa consemnez ca NU corespund deloc caracterizarii lu' nea nicolae.
la inceputul primaverii, intr-o duminica in care nu se intampla nimic, m-am infipt in bocanci cu gandul de a cobori sa iau tigari. bineinteles ca liftul era defect sau cu usa deschisa cateva etaje mai jos, asa ca oftand, m-am pus pe tropait pe scari in jos, cu sireturile balanganindu-se bleg pe stanga si pe dreapta picioarelor, complet nepregatita pentru ce avea sa urmeze....
la etajul 1, un nene sfrijit echipat cu ceva hainuta bleumarin si bascuta repara de zor arcurile unui pat intors cu josu-n sus. din nefericire pentru mine, mama mi-a implantat in copilarie un microcip cu politete undeva in ceafa, asa ca dau buna ziua si ma pregatesc sa merg mai departe, cand aud:
nenea: buna ziua, papusa. unde te duci?
io: (?!)... sa iau tigari.
nenea: a, ce voce hotarata ai. pun pariu ca pot ghici ce zodie esti!
incerc eu fara succes sa spun ca ma grabesc [la dracu', am imbulinat-o].
el: te grabesti? bine, zi numa' da sau nu. berbec? nu? balanta? nu? leu? a? este? daaaa, sigur ca da. aualeooooooooo, fix ca nevasta-mea! si frumoasa, cum era si ea cand ne-am cunoscut... fix asa arata, ca tine! cu ochii verzi si cu curu' mare. [WTF?! sonofa$#^&$SHGYFDVEQQX!!!!!!]
io: poftim?!
el: ei, tu nu te supara ca am zis "cur". lumea zice ca tre' sa zici "fund". dar ce-i aia? poate fund de lemn sau de borcan. daca-i vorba de om, eu am sa-i zic "cur", ca asa l-a lasat dumnezo' [ha?!]. si avea nevasta-mea un cur cand era tanara...dar a trebuit s-o iau mai intai de nevasta, ca nu se putea asa oricum, pe vremea aia.... si nevasta-mea era desteapta [ma rog, te-a luat pe tine, ba], doar nu era sa ramana cu burta la gura si nemaritata. uite ce e, papusa, tu esti inca mica, asa ca vreau sa iti dau un sfat: sa nu crezi ce ti-a zice ala sau alalalt, ca barbatii e porci si daca te lasa bortoasa n-o sa mai vrea sa se insoare cu tine, ca o sa zica: "daca ai fost proasta si te-ai culcat cu mine numa' tu esti de.....
io: ..ok! trebuie sa plec acum.
el: ....bine, du-te, da' sa tii minte ce zice nicolae (banuiesc ca se referea la persoana proprie sau la cea de-a doua personalitate), ca are dreptate!
am coborat, am luat tigari, dupa care m-am invartit un sfert de ora in jurul blocului, in speranta ca poate-poate cineva inchide usa de la lift si ma pot intoarce evitand scarile. din fericire, asa s-a si intamplat: am reusit sa chem liftul dupa ce am intrat cu spinarea incovoiata si in pas de mohican, ca nu cumva sa ma paleasca o noua rafala de amintiri din epoca de aur prin spatiul dintre scari.
daca asa ceva nu va poate convinge sa va lasati de fumat, inseamna ca va iubiti tigarile ca nea nicolae pe nevasta-sa :)
PS cu issues: doresc sa consemnez ca NU corespund deloc caracterizarii lu' nea nicolae.
le lift reloaded
pe masura ce urci cu liftul pana la ultimul etaj, aerul se incalzeste si se rarefiaza, sau cel putin asta e impresia cu care raman dupa ce petrec cateva minute luuuuungi intr-o masinarie veche si scartainda, de tavanul careia atarna un bec cam anemic.
e intotdeauna aiurea sa te inghesui in lift cu alti oameni pentru ca devii extrem de constient de spatiul tau personal, incalcat brutal de prezenta celuilalt, care probabil se simte la fel, prin urmare va uitati la ghete, in tavan sau masurati peretii doar ca sa evitati sa va incrucisati privirile. pe de alta parte, e chiar caraghios sa desoperi privind in jos cate un catel amarat pe care nici nu l-ai observat intrand in lift, atarnand de ditamai lesa care ar putea struni si un pitbull.
e intotdeauna aiurea sa te inghesui in lift cu alti oameni pentru ca devii extrem de constient de spatiul tau personal, incalcat brutal de prezenta celuilalt, care probabil se simte la fel, prin urmare va uitati la ghete, in tavan sau masurati peretii doar ca sa evitati sa va incrucisati privirile. pe de alta parte, e chiar caraghios sa desoperi privind in jos cate un catel amarat pe care nici nu l-ai observat intrand in lift, atarnand de ditamai lesa care ar putea struni si un pitbull.
joi, 16 octombrie 2008
miercuri, 15 octombrie 2008
atunci, cum e?
n-as sti sa spun. fac umbra pamantului de 25 de ani si in afara faptului ca umbra s-a mai lungit, cu mine nu s-au mai intamplat prea multe. citesc despre cum vireaza lumea inspre o realitate virtuala care ar trebui sa ne transforme pe toti in insulari intepeniti in fata calculatorului, in timp ce pe strada e plin de jeg, pute a urina si oameni cu fata imbatranita aduna cu rabdare de pe tejghelele magazinelor toate monedele pe care le primesc rest. in metrou aerul e greu din cauza duhorii de transpiratie, par slinos si dinti nespalati, amestecat cu parfum ieftin agresiv. pe pache protopopescu dimineata e plin de rahat de caine si, din loc in loc, de balti de voma pe care maturatorii le ocolesc cu grija, preferand sa mature frunzele din jur. langa biserica armeneasca se inalta obscen un falus de sticla si metal care intr-o lume echilibrata nu ar fi trebuit construit niciodata. mai toate blocurile de-a lungul bulevardului sufera de pojar, afisand buline rosii deasupra intrarii. rotile masinilor scrasnesc, pornind si oprindu-se brusc in incercarea de sisif de a mai cuceri inca o palma de strada catre cine stie care cladire de birouri, ca peste opt ore sa o ia de la capat in directia opusa. in intersectii stau mimi cu casti albastre depasiti de reprezentatia diminetii. oameni, masini, caini, tramvaie, toti vor sa traverseze intersectia in acelasi timp si banuiesc ca trebuie sa fie jenant si pentru ei sa nu mai stie care categorie ar trebui ignorata elegant cand traverseaza neregulamentar. aerul miroase a cauciuc, a combustibil ars si a aluat de patiserie. nebuna stirba de la colt imbranceste din senin o femeie care chiar asteapta culoarea verde la semafor, dupa care merge mai departe urland la aer. sunt pline sanatoriile si vorbaretii astia cica nu sunt violenti, deci sunt trimisi de unde au fost adunati. un branci, asadar, nu e un pumn, desi te poate arunca sub rotile masinii care abia s-a oprit la jumatatea zebrei. claxoanele in care s-au proptit indivizii din randul de masini blocate in intersectie nu sunt nici ele agresive.
as vrea sa ma pot auzi gandind, sa ma pot agata de un singur gand intreg, nepoluat, departe de haos, de monstrul urban care devoreaza constiinte. as vrea sa fiu personajul ala din noaptea de sanziene care traieste ingrijindu-si livada de meri, departe de tirania timpului. dar nu se poate.
totul e minunat, cu conditia sa fii in permanenta miscare.
as vrea sa ma pot auzi gandind, sa ma pot agata de un singur gand intreg, nepoluat, departe de haos, de monstrul urban care devoreaza constiinte. as vrea sa fiu personajul ala din noaptea de sanziene care traieste ingrijindu-si livada de meri, departe de tirania timpului. dar nu se poate.
totul e minunat, cu conditia sa fii in permanenta miscare.
marți, 14 octombrie 2008
viata nu-i ca-n filme, batman
acum doi ani pe vremea asta intrasem mai mult sau mai putin accidental (adica la insistentele lui) intr-un pet shop, ca sa intrebam despre anunturile cu "dau pisici" din vitrina. am intrat sa intrebam fin'ca, fie vorba intre noi, la cat de decolorate de soare erau ele, pisicii pozati sigur erau acum la pensie, daca nu chiar spirite in locuri cu verdeata si conserve de ton, de unde au fugit toti veterinarii.
dialogul a decurs cam asa:
io: anunturile alea din vitrina mai sunt valabile?
tanti de la magazin: mda..sunt cam vechi ele... da' vreti pisica?
io: cred ca da (primind un cot discret in coaste), adica sigur ca da!
tanti de la magazin: si cautati neaparat de rasa?
io: nu, vrem o pisica si atat.
pai, zice ea cu atitudinea lui matache macelaru' in reclama, asta va trebuie? si scoate de sub tejghea o aratare neagra si tare amarata, clar trezita din somn. am gasit-o si io pe strada langa magazin ieri. cred ca e cuminte, n-a mancat nimic si doarme tot timpul. e foarte mica, nu cred sa aiba mai mult de un sfert de kilogram.
intre timp, aratarea se dezmeticise ca de cat pe tejgheaua galbena, s-a uitat un pic la mine si a mieunat a protest, cum ca de ce am trezit-o noi cu nesimtire. io, fire sentimentala si usor de dus de nas, m-am simtit lovita exact in sentimentele materne si ecologisto-responsabile, asa ca am zis "ramane".
si uite asa m-am facut eu parinte adoptiv de una bucata matza care, odata vindecata de nenumaratele baiuri si scapata de si mai putin numarabila armata de purici (pe bune daca am sa inteleg vreodata cum naiba puteau trai in tihna si prosperitate atatia purici pe un animal asa de mic), a inceput sa isi arate adevarata fire de fiinta hatra cu sufletul negru ca blana.
adio vremuri fericite de dormit mai tarziu de sapte fara ceva dimineata, adio stat in pat linistita fara sa ma trezesc cu un maldar paros si cald si din ce in ce mai greu apasandu-ma pe picioare, adio citit in tihna, fara o mutra holbandu-se dintr-o parte sau alta a cartii la mine. ati fi murit de ras sa ma vedeti coversandu-ma in supermarket cu tot felul de babute nebune pe langa raftul cu mancare de pisici ori mergand la veterinar cu matza in tasca, vorbind de una singura pe strada. dominatia matzei in casa era indiscutabila.
din pacate, acum doua luni matza mea a plecat in lume, probabil la cursuri de perfectionare in arta manipularii sau la cursuri pentru teroristi incepatori, unde invata cum sa piloteze avioane si sa traga cu ak-uri. eu, in schimb, am ramas traumatizata ca un personaj din filme despre divort.
luni, 13 octombrie 2008
trebuie sa gandim
la cererea dianei, care vrea musai povestiri penibile, si inspirata de suferintele gropariului, am sa va povestesc azi despre cum a devenit mo sofor in anul 2 de facultate.
era o vacanta minunata si ma bucuram tare ca am scapat de examene si bucuresti, ca pot dormi ca porcu' pana la amiaza si vagabonda pe strazi pana seara tarziu. asta pana cand veselia mea s-a curmat brusc intr-o zi cand mama mi-a zis ca a venit vremea sa ma dedic carierei de sofor de formula 1, pe care trebuie s-o incep, bineinteles, luandu-mi carnetul. si fin'ca ea facuse scoala de soferi mult dupa 35 de ani cu un nene "intelegator", s-a hotarat sa ma inscrie si pe mine tot acolo. si uite asa s-a inchis plasa peste mine, musculita naiva care intrase cu adevarat in rahat (again, you wish that you could rhyme like meeeee).
ma duc io in prima zi la autobaza sa-mi iau in primire instructoru' si un bolid de dacie model antic si urat mirositor, din ala care nici macar tetiera n-avea, scartaia din toate incheieturile, intra ca dracu' in viteze si pun pariu ca daca as fi stiut functiile tuturor butoanelor de la bord, pai cu siguranta ar fi scos si un morcov taiat in 3 pe teava de esapament.
cum am urcat la volan, nenea a facut pentru prima data gesturile pe care aveam sa ajung sa le cunosc atat de bine/urasc de moarte mai incolo, si anume si-a dat ochii peste cap, a inchis pleoapele de camila si a inceput sa citeze plictisit etapele pregatitoare inainte de a incepe sa "rulezi", cu siguranta invatate dintr-un almanah comunist editat pe cand era ceausescu june-prim.
dupa care am luat-o de nebuni peste-un deal si-o vale spre cel mai apropiat sat.
dupa aceasta minunata prima lectie despre soferit si transhumanta, am iesit din masina balbaindu-ma si cu picioarele tremurand, sub impresia paranoida ca toate masinile de pe cealalta banda au vrut sa vireze spre harbul nostru si sa ne faca zob. cu apa stoarsa doar din tricou as fi potolit cu siguranta setea unui sat de somalezi dupa un pranz cu pastrama de sunaari. simteam inflorind timid in mine ca un boboc sub roua diminetii primele instincte ucigase fata de instructor....
in urmatoarele zile am reusit sa imi depasesc cu succes teama de masinile de pe contrasens, asa ca instructoru' a hotarat ca e momentul sa ne plimbam prin oras in amiaza mare. de fiecare data cand uitam sa semnalizez sau nu apasam suficient ambreiajul si imi murea motorul sau schimbam incorect vitezele, calca frana lui (in mijloc de drum, in conditiile in care in spatele meu claxonau 3 taxiuri si la intersectia din fata o masina astepta sa trec eu, ca aveam prioritate), dadea ochii peste cap si zicea: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!", urmat de platitudini de genul "ma asigur, apas ambreiajul si apoooooi schimb viteza"
fraza devenise laitmotivul calatoriilor noastre zilnice prin oras...
...invatatul parcarii laterale: treeeebuie sa gandiiiiiiiim!
..parcarea cu spatele - sa gandiiiiiiiim!
si, chestia mea preferata, pornitul din panta langa o cale ferata unde imi murea motorul, ma fortam sa intorc cheia si lasam din frane, harbul aluneca amenintator catre o masina sport din spate care claxona disperat, eu asudam cu spor jumatate din greutatea corporala la gandul ca pentru a plati spoilerul masinii aleia ar trebui sa donez mai mult sange decat am, si, bineinteles: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!"
mrrrrrrrrrrrz. grrrrrrrrrrrrrrrz. hrrrrrrrrrrrrrrrrrrz...
examenul a fost o comedie, am mers jumatate de strada si politistul mi-a cerut sa parchez undeva pe margine de drum. "lateral? cu spatele?" am intrebat eu cu zel. "si in mijlocul strazii daca vrei" zice nenea plictisit.
cu examenul luat, dar bantuita in continuare de amintirea instructorului, cu o ura neimpacata mi-am soptit atunci în barba - am jurat ca peste dansul sa trec falnic, fără gaz, si din toba de la harbu-i sa dau calului ovas. sau macar morcovul ala taiat in 3. si sa nu mai conduc cate zile oi mai avea.
nici azi nu am revenit la sentimente mai bune fata de condus.
era o vacanta minunata si ma bucuram tare ca am scapat de examene si bucuresti, ca pot dormi ca porcu' pana la amiaza si vagabonda pe strazi pana seara tarziu. asta pana cand veselia mea s-a curmat brusc intr-o zi cand mama mi-a zis ca a venit vremea sa ma dedic carierei de sofor de formula 1, pe care trebuie s-o incep, bineinteles, luandu-mi carnetul. si fin'ca ea facuse scoala de soferi mult dupa 35 de ani cu un nene "intelegator", s-a hotarat sa ma inscrie si pe mine tot acolo. si uite asa s-a inchis plasa peste mine, musculita naiva care intrase cu adevarat in rahat (again, you wish that you could rhyme like meeeee).
ma duc io in prima zi la autobaza sa-mi iau in primire instructoru' si un bolid de dacie model antic si urat mirositor, din ala care nici macar tetiera n-avea, scartaia din toate incheieturile, intra ca dracu' in viteze si pun pariu ca daca as fi stiut functiile tuturor butoanelor de la bord, pai cu siguranta ar fi scos si un morcov taiat in 3 pe teava de esapament.
cum am urcat la volan, nenea a facut pentru prima data gesturile pe care aveam sa ajung sa le cunosc atat de bine/urasc de moarte mai incolo, si anume si-a dat ochii peste cap, a inchis pleoapele de camila si a inceput sa citeze plictisit etapele pregatitoare inainte de a incepe sa "rulezi", cu siguranta invatate dintr-un almanah comunist editat pe cand era ceausescu june-prim.
dupa care am luat-o de nebuni peste-un deal si-o vale spre cel mai apropiat sat.
dupa aceasta minunata prima lectie despre soferit si transhumanta, am iesit din masina balbaindu-ma si cu picioarele tremurand, sub impresia paranoida ca toate masinile de pe cealalta banda au vrut sa vireze spre harbul nostru si sa ne faca zob. cu apa stoarsa doar din tricou as fi potolit cu siguranta setea unui sat de somalezi dupa un pranz cu pastrama de sunaari. simteam inflorind timid in mine ca un boboc sub roua diminetii primele instincte ucigase fata de instructor....
in urmatoarele zile am reusit sa imi depasesc cu succes teama de masinile de pe contrasens, asa ca instructoru' a hotarat ca e momentul sa ne plimbam prin oras in amiaza mare. de fiecare data cand uitam sa semnalizez sau nu apasam suficient ambreiajul si imi murea motorul sau schimbam incorect vitezele, calca frana lui (in mijloc de drum, in conditiile in care in spatele meu claxonau 3 taxiuri si la intersectia din fata o masina astepta sa trec eu, ca aveam prioritate), dadea ochii peste cap si zicea: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!", urmat de platitudini de genul "ma asigur, apas ambreiajul si apoooooi schimb viteza"
fraza devenise laitmotivul calatoriilor noastre zilnice prin oras...
...invatatul parcarii laterale: treeeebuie sa gandiiiiiiiim!
..parcarea cu spatele - sa gandiiiiiiiim!
si, chestia mea preferata, pornitul din panta langa o cale ferata unde imi murea motorul, ma fortam sa intorc cheia si lasam din frane, harbul aluneca amenintator catre o masina sport din spate care claxona disperat, eu asudam cu spor jumatate din greutatea corporala la gandul ca pentru a plati spoilerul masinii aleia ar trebui sa donez mai mult sange decat am, si, bineinteles: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!"
mrrrrrrrrrrrz. grrrrrrrrrrrrrrrz. hrrrrrrrrrrrrrrrrrrz...
examenul a fost o comedie, am mers jumatate de strada si politistul mi-a cerut sa parchez undeva pe margine de drum. "lateral? cu spatele?" am intrebat eu cu zel. "si in mijlocul strazii daca vrei" zice nenea plictisit.
cu examenul luat, dar bantuita in continuare de amintirea instructorului, cu o ura neimpacata mi-am soptit atunci în barba - am jurat ca peste dansul sa trec falnic, fără gaz, si din toba de la harbu-i sa dau calului ovas. sau macar morcovul ala taiat in 3. si sa nu mai conduc cate zile oi mai avea.
nici azi nu am revenit la sentimente mai bune fata de condus.
the boogie compells me ;)
ma plimbam de-a lungul bulevardului ascultand jamiroquai in casti si simteam cum s-a terminat cu sila de luni, cu dormitul in picioare si cu dispozitia care ma face scarboasa cu toata lumea, obligandu-ma sa merg uitandu-ma fix in varful pantofilor, ca sa nu agresez vreun trecator cu priviri de cutitar.
in lunea asta, lumea din jur s-a extins in sfarsit peste granitele pantofilor, si am vazut oameni pe langa statiile de autobuz si casele care imi plac atat de mult de-a lungul bulevardului si pisica aia care doarme in vitrina unui magazin de haine.
playlistul cu piese de jamiroquai este absolut genial. in ritmul sustinut al pasilor, simt cum mutra mi se destinde scartaind intr-un zambet larg si atat de cool incat l-as face si pe huey morgan sa planga de ciuda.
in lunea asta, lumea din jur s-a extins in sfarsit peste granitele pantofilor, si am vazut oameni pe langa statiile de autobuz si casele care imi plac atat de mult de-a lungul bulevardului si pisica aia care doarme in vitrina unui magazin de haine.
playlistul cu piese de jamiroquai este absolut genial. in ritmul sustinut al pasilor, simt cum mutra mi se destinde scartaind intr-un zambet larg si atat de cool incat l-as face si pe huey morgan sa planga de ciuda.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)