era bizareria aceea de ora sase, cand afara se intuneca si langa metrou se inghesuie barbati cu sepci si femei cu posete si plase de plastic, stindarde ale omului muncit, obosit, acrit.
copilul plange pentru ca se sufoca in hainele groase de lana, in grija materna care-i atarna in jurul gatului si-i acopera urechile si gura, si-l impiedica sa respire in vagonul cald cu geamuri opace.
batranul ofteaza pentru ca iese acu' la pensie si nu stie ce sa mai faca de aici incolo. cu sapca bej pe cap, inghesuit in geaca neagra, arata mai trist ca un capat de creion ce nu mai poate fi ascutit, desi un rest de mina ar mai avea.
femeia isterica pandeste cu rautate strainul care se va aventura sa se prinda de aceeasi bara ca si ea, fluturandu-si mana uscativa ca pe un evantai in jurul fetei, ucisa de miros si caldura.
inertia momentului termina orice gest la jumatate de drum, inchide gura tuturor celor care privesc podeaua si inspira aerul aproape clisos. pentru acestia, ziua suspendata reincepe la capat de gura de metrou.