curiosity killed the cat. with bricks (2)

..pensionarii mei sunt vorbareti. poate au fost intotdeauna asa. poate au inceput sa vorbeasca mult la batranete, ca sa scape de mutenia din propriile case sau ca sa isi reaminteasca de vremurile bune. timpuri in care aveau spatele drept, picioare puternice si toata viata inainte, oricum ar fi fost ea.

stau pe banca si ascult povesti care ar putea fi scenarii de filme - bombardamente de razboi, orasul vechi, iubiri fulminante, inceputurile comunismului, cutremurul din '77 ("si de la blocul de vizavi, a iesit o femeie goala, goala! pe cuvant!"). povestile sunt completate de poze alb-negru si sepia decolorate de timp. barbati imbracati in costumele lor cele mai bune, cu parul pieptanat intr-o parte, femei cu ochii negri si buze rujate puternic.

trecutul rememorat de ei e savuros. noi suntem o palida imitatie a experientelor de viata din trecut. de la cafeaua salcie din automatul de cafea dimineata, la dialogurile sterile purtate online si pana la serialul vag amuzant vazut seara inainte de a adormi, suntem poze decolorate ale unui trecut mai viu decat noi.

recentul val de moda vintage e melancolie pura scoasa la vanzare. pentru ca si tu iti poti pacali golul din simtiri cu o dulceata de caise cum facea bunica, turnata in borcane pe banda rulanta in vreo fabrica sau cumparand haine si mobila la suprapret.

ati observat ca bunica e arhetipul care vinde orice oricui, chiar si acelora dintre noi care nici macar nu ne-am cunoscut bunicii? pana la urma, cu totii ne gandim cu drag la batranei imaginari (sau nu) ce ne spun povesti si ne rasfata. in schimb, anticariatele de unde cumparam obiecte vintage la suprapret sunt pline de lucruri pe care batranei reali le-au vandut pe sume derizorii.

curiosity killed the cat. with bricks. (1)

saptamana trecuta m-am aflat in ingrata postura a omului de la cub care gaureste pereti pentru a atarna mai apoi diverse obiecte masive pe care le va folosi de cateva ori pe an. spun ingrata pentru ca, evident, o asemenea actiune presupune mobilizare serioasa, sincronizari de program, etc. dar sa lasam.

la ora stabilita suna soneria, deschid usa, cobor putin privirea si ma trezesc fata in crestetul capului cu sosia lui harry potter. fara ochelari, ce-i drept, insa cu bormasina.
gaurim peretii?
sigur, fa-ti de cap.

vorbind de capete, cobor eu sa delimitez zona periculoasa pe unde ar putea ateriza caramizi in capetele trecatorilor nestiutori. cu atitudine grava de investigator de crime, desfasor banda dublu adeziva de la peretele blocului si pana langa gardul viu, lipind bine capatul de un boschet mai rasarit. mai apoi o iau pe aleea de langa, intentionand sa stau pe banca pana se termina operatiunea, ca la nevoie sa scot insigna fictiva si sa gonesc oamenii care se incapataneaza sa treaca pe sub banda mea dublu adeziva (intotdeauna se gasesc infractori dintr-astia).

pe banca stau doi pensionari care fac politica. le explic cum sta treaba si iau loc langa ei in poza clasica de martir: gura intredeschisa, privire pierduta in inalturile cerului (stau la penultimul etaj), mainile cu palmele in sus, in expectativa, muschii cefei incordati..
pensionarii mei sunt vorbareti.

de sus ploua cu moloz. din cand in cand mai zboara si cate o caramida. vecinii de cub incep incet-incet sa vina de la lucru. asfaltul din fata blocului e murdar si burghiul zbarnaie zgomotos. nici unul nu-si ridica privirea pana nu vede banda dublu adeziva in dreptul pieptului. ocolesc aleea respectiva, ajung in dreptul bancii pe care stam si, uitandu-se in sus, pun aceeasi intrebare:

vecin 1: ce se intampla?
pensionarii rabdatori: ei, fac copiii de sus o gaura in perete.
vecin 1: aha, zice el cu satisfactia omului pe deplin lamurit.

si tot asa.

la un moment dat apar si doi pustani de liceu care se intorc de la scoala. vad banda, vad caramizile plonjand in aer, dar se hotarasc sa se strecoare pe sub ea oricum. eu si pensionarii ne ridicam amenintator in picioare in acelasi timp. gestul asta ma electrizeaza. sunt wyatt earp. sunt bronco billy. sunt intruchiparea autoritatii. si banda mea zice "aaamamabababaaaaa! nu! aaaaanupe-acolo!"
ne asezam din nou cu constiinta impacata.

pensionarii mei isi deapana incet amintirile din tinerete, plouate cu praf si bucati de caramida. imi aduc sa vad poze ingalbenite de timp. in lumina blanda a serii si leganati de lentoarea propriilor voci, sunt din ce in ce mai putin morocanosi. au inceput chiar sa zambeasca. molcoma reverie le e insa intrerupta brutal.

vecina 11 (uitandu-se in sus): ce se intampla?
pensionarii indignati: ei, ce sa se intample?! CE sa se intample?!
vecina 11: am intrebat si eu... zice ea grabind pasul.
pensionarii: atata curiozitate n-am mai pomenit, dom'le! auzi, cica "ce se intampla", pufnesc ei dezaprobator, desi vecina a apucat deja sa intre in lift...