atunci, cum e?

n-as sti sa spun. fac umbra pamantului de 25 de ani si in afara faptului ca umbra s-a mai lungit, cu mine nu s-au mai intamplat prea multe. citesc despre cum vireaza lumea inspre o realitate virtuala care ar trebui sa ne transforme pe toti in insulari intepeniti in fata calculatorului, in timp ce pe strada e plin de jeg, pute a urina si oameni cu fata imbatranita aduna cu rabdare de pe tejghelele magazinelor toate monedele pe care le primesc rest. in metrou aerul e greu din cauza duhorii de transpiratie, par slinos si dinti nespalati, amestecat cu parfum ieftin agresiv. pe pache protopopescu dimineata e plin de rahat de caine si, din loc in loc, de balti de voma pe care maturatorii le ocolesc cu grija, preferand sa mature frunzele din jur. langa biserica armeneasca se inalta obscen un falus de sticla si metal care intr-o lume echilibrata nu ar fi trebuit construit niciodata. mai toate blocurile de-a lungul bulevardului sufera de pojar, afisand buline rosii deasupra intrarii. rotile masinilor scrasnesc, pornind si oprindu-se brusc in incercarea de sisif de a mai cuceri inca o palma de strada catre cine stie care cladire de birouri, ca peste opt ore sa o ia de la capat in directia opusa. in intersectii stau mimi cu casti albastre depasiti de reprezentatia diminetii. oameni, masini, caini, tramvaie, toti vor sa traverseze intersectia in acelasi timp si banuiesc ca trebuie sa fie jenant si pentru ei sa nu mai stie care categorie ar trebui ignorata elegant cand traverseaza neregulamentar. aerul miroase a cauciuc, a combustibil ars si a aluat de patiserie. nebuna stirba de la colt imbranceste din senin o femeie care chiar asteapta culoarea verde la semafor, dupa care merge mai departe urland la aer. sunt pline sanatoriile si vorbaretii astia cica nu sunt violenti, deci sunt trimisi de unde au fost adunati. un branci, asadar, nu e un pumn, desi te poate arunca sub rotile masinii care abia s-a oprit la jumatatea zebrei. claxoanele in care s-au proptit indivizii din randul de masini blocate in intersectie nu sunt nici ele agresive.
as vrea sa ma pot auzi gandind, sa ma pot agata de un singur gand intreg, nepoluat, departe de haos, de monstrul urban care devoreaza constiinte. as vrea sa fiu personajul ala din noaptea de sanziene care traieste ingrijindu-si livada de meri, departe de tirania timpului. dar nu se poate.
totul e minunat, cu conditia sa fii in permanenta miscare.