ma uit cateodata afara pe geam dupa ce se intuneca si reusesc, cu ceva eforturi de imaginatie, sa vad dincolo de limitele obosite ale orasului. in seara asta, pe bulevardul larg se taraste alene un lung sarpe luminos care emite la rastimpuri sunete de claxon. daca mijesc ochii si privesc in departare, as putea chiar sa ma conving ca nu vad reclame atarnate pe blocuri, ci fragmente de stele vazute printre crengi in padure.

verific biblioteca cu rezervele strategice de alcool. ca de obicei, nu gasesc vin (I blame grampa, ca el nu cumpara) si de altceva n-am chef... in seara asta ma cred departe de civilizatie si am sa amplific senzatia citind povestiri de voiculescu - daca din toata proza lui ati citit numa' lostrita in liceu, va rog sa va rusinati si sa remediati situatia. povestirile lui sunt minunate.

eu nu mi-am cunoscut nici unul din bunici, dar l-am adoptat ca bunic imaginar pe domnul voiculescu inca din liceu. omul avea toate calitatile pe care trebuie sa le aiba un bunic: intelept (ba chiar mistic pe alocuri) fumator de pipa, vanator, pescar si mare povestitor de basme si legende.

cand deschid ditamai cartoiul cu proza lui, am intotdeauna impresia ca m-am carat cu trenul la ceva conac vechi de tara si stau intr-un fotoliu in fata focului, scarpinand dupa ureche un ogar sur, ascultand povestirile bunicului despre dumnezeu, iele, magi, sihastri si lupi vrajiti.
e bine in vizita la bunicul asta, mai ales in prag de iarna.