vineri, 31 octombrie 2008

horror show

azi e halloweener, sau ceva de genu' asta. e vremea vrajitoarelor si a spiritelor care pur si simplu nu vor sa treaca podu' ori au fost oprite de sf. petru la vama si n-au avut spaga de dat.
- domnu' doctor?
- nu, sfantu' petru.
-vai, ce bine, am scapat de dat spaga de la spital!
- ehem! ehem!
- da?
- fiule, vezi buzunarele mele astea largi?
-...
- pai sa nu crezi ca se umplu singure!

m-am tot gandit ce poveste infricosatoare as putea sa va zic cu ocazia asta. eu, pui de dac, care nu ma tem decat sa nu cada ceru' peste mine (stau sub pat cand ploua), incerc totusi puternice stari de anxietate cand aud unul dintre cele mai sinistre cuvinte din lume: dentist.

din cauza dentistului care mi-a scos dintii de lapte cand eram mica, mi se zbarleste paru' in cap cand simt orice miros care aduce cu mirosul de cabinet stomatologic. da, ala.

cabinetul se gasea la marginea cartierului, in capatul unei strazi care mai apoi cobora brusc, cel mai probabil terminandu-se in trei cazane de smoala pazite de un caine rau cu malformatii genetice. da, ala.
dentistul la care erau dusi copiii rai si aia cuminti deopotriva era un nene cu fata de nazist si o mustata grizonata foarte stufoasa, care semana destul de bine cu nietzsche. la mutra asta, el asorta o voce de bariton fioros, un halat alb care putea a doftoricale si o atitudine hatra care l-ar fi facut invidios pana si pe mengele.
omul avea preferintele lui in termeni de actiune: de exemplu, se facea ca te pocneste din dosu' palmei dupa ce iti prindea coltu' de lapte intr-un cleste, ca sa ti-l smulgi singur din gura tresarind de groaza. cand ajungeai in cabinet, iti zicea hohotind sadic ca n-o sa te doara nimic, dupa care iti flutura sub nas ditamai seringile de anestezie... ati vazut filmul noir "dentistul"? eu nu m-am amuzat deloc.

de fiecare data cand mi se misca cate un dinte in gura mi se facea negru in fata ochilor. in incercarea de a amana cat mai mult o intalnire cu mengele, am tot stat cu un incisiv de lapte facand opturi artistice in gura cand mancam pana cand am descoperit oripilata ca incisivu' nou incepuse sa mi se iteasca undeva sub limba, acolo unde incepe gingia. da, acolo. mengele a ras de mine, mi-a scos coltu' de lapte si a zis ca dintele aiurea o sa revina la pozitia normala in cateva saptamani. din fericire pentru mine, porcu' a avut dreptate.

sper din tot sufletul meu mic si negru ca la batranete mengele sa faca parodontoza si dupa ce o sa-i cada toti dintii, o sa isi puna o proteza naspa care sa ii clantane in gura de fiecare data cand casca sau vrea sa-si pupe nevasta. in visele mele de razbunare, el mananca pireu, in timp ce eu infulec cu pofta in fata lui un kil de mere verzi. muahahahahahhahhahahaha!!!!

realitatea virtuala contraataca

uneori, realitatea virtuala face un pas in concret si-ai sa te intalnesti cu ea imediat dupa colt. tot ce trebuie sa faci pentru asta e sa apesi butonul de shut down si sa iesi din casa. stii drumul foarte bine.

acolo totul e familiar si firesc, ca intr-o bucatarie luminoasa. se bea, se fumeaza, se gateste si se asculta muzica. se rup corzi de chitara si se vara pahare de votca in congelator la racit. se testeaza paradoxul de a fi in acelasi timp inauntru si in afara cubului, vorbind verzi si uscate.

realitatea nu este virtuala decat in masura in care alegi tu sa fie. prietenii tai de tastatura sunt de fapt oameni cat se poate de adevarati. poate stiu sa faca niste clatite geniale si-o sa rada de tine cand ai sa te chinui degeaba sa razalesti in amestec coaja inexistenta de pe o lamaie colorata cu carioca, probabil cel mai artificial obiect al serii. poate rad in cascade sau taie legume imprastiind tot cate o bucata colorata pe jos. poate o sa te simti foarte bine in compania lor.

marți, 28 octombrie 2008

shameless, shameless advertising part 2 ;)




despre cum nu se vede bine decat cu inima, fin'ca esentialul nu poate fi cuprins cu privirea, da' pentru asta tot ma enerveaza de moarte micul print

cred ca stau din ce in ce mai prost cu vederea. dupa nenumarate ore de stat zilnic in fata calculatorului, se pare ca ochii mei au inceput deja sa cedeze nervos.
supararea lor a fost de-a dreptul feminina: la inceput subtila, desi usor de intuit, mai apoi din ce in ce mai apasatoare si mai evidenta.

ma uit in oglinda de foarte aproape si vad un al doilea contur al fetei desenat foarte fin, putin in afara conturului firesc, ca si cum as fi facut un pas in afara granitelor obisnuite, si nu stiu daca ar trebui sa ma bucur sau nu. cand traversez bulevardul larg si incerc sa citesc literele mari si rosii deasupra cinematografului vad uneori cuvintele alunecand printr-o pacla alburie ca un albus de ou, alteori le intuiesc abia.

cred totusi ca defectul asta in mecanismul ochilor imi aduce cumva lumea intreaga mai aproape, o face mai intima prin detaliile limpezi ale prim-planului si contururile moi si rotunjite ale planului secund, pe care il presimt torcand in fundal.

luni, 27 octombrie 2008

printre personajele legendare ale familiei mele se numara un strabunic zis si "mosu' americanu' ". omul a plecat in tinerete dintr-un sat cu sure de lemne si case humuite in america, sa construiasca zgarie-nori. dupa ceva vreme s-a intors sa-si intemeieze familie si banii pe care-i stransese i-a depus la o banca-simbol a austro-ungariei, in moneda imperiului.
la desfiintarea imperiului, banca a intrat in faliment si banii stransi de strabunic pe schele in aer s-au dus pe apa sambetei...
se spune ca batranul s-a schimbat atunci radical, devenind posac si ursuz, inchis in lumea lui, mai mereu cu cana de rachiu alaturi.

in familie, povestile despre mosu' americanu' se spun cu respect, dar si cu un fel de teama superstitioasa, ca si cum "nesansa" lui ne-ar insoti de-a lungul vietii si noi am fi mai predispusi la ghinion decat altii.

zilele astea aud mai mereu oameni discutand despre criza americana si despre impactul ei asupra pietelor financiare din lume. eu ma gandesc din ce in ce mai des la mosu' americanu'. mi-l imaginez petrecand juma' de zi la zeci de metri in aer, atarnat in gol de-a lungul unor bulevarde largi, tanar si fara nici o grija in lume.

pot sa inteleg de ce nu si-o fi dorit visul american, sa ramana si sa-si intemeieze familie acolo, dar nu pricep de ce l-ar darama la batranete vestea ca nu mai are niste hartii in banca pe care oricum nu le folosea la nimic..
eu cred ca omul a fost de fapt neinteles si ca s-a acrit la batranete din cu totul alte motive. sa vezi lumea, sa inveti sa vorbesti alte limbi, sa traversezi oceanul si sa lucrezi deasupra norilor si mai apoi sa te intorci in valea plangerii, ca sa asisti la razboaie si caderi de imperii intr-o comunitate invechita care nu are cum sa te inteleaga imi pare o insiruire de actiuni extrem de curajoase. o mai gasesc si incompatibila cu genul de mentalitate obtuza care sa te faca sa te izolezi de lume fin'ca ti-ai pierdut niste investitii de care nu depinzi ca sa poti trai.

poate ca azi asistam la inchiderea cercului deschis in secolul trecut, pe vremea cand traversa mosu' oceanul catre o tara in plina ascensiune. toate sunt cu susu-n jos, dar pana la urma lumea nu a fost niciodata perfecta.
ma intreb ce ar avea de zis mosu' despre criza americana...

vineri, 24 octombrie 2008

dialog


- sunt amuzante animalele alea mici!
- care?
- alea despre care este o emisiune pe animal planet... cum naiba le zice?... un fel de viezuri atenti!
- suricate?!
- da!!!

joi, 23 octombrie 2008

foarte frig!

azi dimineata pe cand m-am trezit era bezna afara si frig in camera. dupa cinci minute de cautari zadarnice am incetat sa mai pipai covorul dupa sosetele groase si am aterizat in baie pe gresia rece rau.

de doua zile neonul palpaie enervant din cinci in cinci secunde si in jumatatea de ora cat stau in baie dimineata ma gandesc ca inregistrez la nivel subliminal mai multe mesaje codate decat nemtii in al doilea razboi mondial.

nimic nu se schimba de-a lungul vietii cand esti obligat sa te trezesti devreme. imi amintesc cum ma trezea mama cu noaptea in cap ca sa ma duca la cretinita - aprindea lumina de la veioza si ma imbraca asa, pe jumatate adormita - eu ridicam cu un lehamite extrem cate o mana sau un picior si ma trezeam gata imbracata. ca sa ma mentina treaza, ma intreba in fiecare zi ce-am visat.
cand m-am prins care e miscarea si ca intrebarea se repeta invariabil, ii raspundeam si eu pe un ton marait "un iepuras!!!", ca sa scap cat mai ieftin si sa pot motai mai departe.
si uite asa, in timp ce mama incepea sa creada ca am dezvoltat un fetis iepuresc, eu tocmai inventasem un fel rudimentar de a injura, fin'ca pronuntam "un iepuras!!!" cu o ranchiuna si o sete de parca as fi zis "mortii ma-sii de viata!"...

daca pronunti foarte apasat fiecare silaba si te concentrezi pe consoane, "iepuras" aduce a injuratura.... [ nu mai bolborositi fioros "iepuras" in barba, ca va rade lumea din jur ]
de fapt, cred ca e o chestiune de cum te zgarie anumite sunete la ureche sau nu. acum doi ani lucram cu un nene scotian foarte de treaba care gasea ca expresia romaneasca "foarte frig!" suna a injuratura...
si aici veti fi probabil de acord cu mine cand spun ca, in ultima vreme, dimineata este foarte, foarte frig!

miercuri, 22 octombrie 2008

postare fără diacritice

acum câţiva ani într-o vacanţă de vară m-am înfiinţat pentru o săptămână acasă la o prietenă care locuia într-un oraş pe dunăre. într-o seară, prietena mea a hotărât că trebuie să mâncăm la cea mai faimoasă pizzerie a oraşului, zisă şi „a italianului” (pe care cel mai probabil îl chema popescu sau matache).
aşa, şi studiem noi papirusul cu oferta şi ne minunăm de sortimentele nemaiîntâlnite până atunci, cu tot felul de gorgonzoale şi goude (asta ultima, fie vorba între noi, fiind o brânză foarte departe de a fi bună) cââââând… dăm noi de o pizza cu „peste”.
PESTE!! magnifico! să fie paste îmbârligate – dar ce să caute pe o pizza? o fi ceva sos de busuioc mai special decât banalul pesto? ce condiment exotic adus de cavalerii templieri din ierusalim şi scăpat pe la italieni prin tufele de oregano să fie ăsta? ce mirodenie preţioasă înnobilează o biată pizza de cartier? ce minune a naturii, ce… dracu’ o mai fi si asta?! ne gândim noi scărpinându-ne în cap.
într-un moment de maximă inspiraţie, prietena mea se hotărăşte să se ducă până la tejghea, să vorbească cu italianul dumitru sau cum l-o fi chemând:
- nu vă supăraţi, începe ea politicos, ce e „peste”? chinuindu-se un pic să lungească primul "e", cum îi şade bine limbului italienesc.
omul până atunci preocupat cu ceva tacâmuri zdrăngănitoare pe sub tejghea se opreşte o clipă, privind-o pe prietena mea cu neîncredere maximă, apoi cu nedumerire, după care zice:
- peşte!

luni, 20 octombrie 2008

funwrecker

vine la un moment dat un prieten de-al nostru in vizita.
luandu-ne cu discutii despre una-alta, ne povesteste el cu un zambetel mandru cum primele prezervative mai acatarii care aparusera pe cand era el de tot tanar si nelinistit erau ceva durex-uri care-i veneau ca o manusa, ca sa zic asa, desi pe ele scria "for young black males".
pai da, zic io neputandu-ma abtine, negri de 11-12 ani :)

viva la revolucion

s-a vorbit destul de mult in ultima vreme despre condamnarea oficiala a comunismului, despre dosarele mineriadelor, s-au aratat cu degetu' vinovati si s-au mangaiat pe crestet inocenti si victime ale circumstantelor.
istoria se traseaza cu buldozerul si nimic din strazile largi si drepte nu mai aminteste de arhitectura initiala a evenimentelor.
pentru ca memoria oamenilor e structurata astfel incat sa nu retina decat detalii mai mult sau mai putin importante, esentialul putand fi redefinit oricand prin ample explicatii de ordin politic si social, imaginea comunismului romanesc si a revolutiei de la 1989 va fi peste zece ani radical diferita de imaginea ce persista in prezent. sa nu ne impedicam in sintagme de genul "memorie colectiva" - manualele de istorie inca se balbaie in explicatii, iar isterie moderna si contemporana se preda doar in ultimele clase de liceu.
mi-am scotocit prin memorie doar ca sa vad ce amintiri ambigue mai pot extrage din putinii ani de copilarie traiti in comunism si din revolutie si am gasit ca:
- ma enerva sa port la gat cravata de soim al patriei, dar imi placea camasa portocalie (acum mi se pare de-a dreptul imbecil sa asociezi imaginea unor plozi vai de steaua lor cu o pasare rapitoare)
- pe cand venea mama sa ma ridice de la camin dupa lucru, ma intreba ce am mancat si ii raspundeam "oase mici cu orez" sau "oase mari cu cartofi" ( in traducere libera: tacamuri de pui vs. tacamuri de curcan)
- mi se parea grozav ca la alimentara mama semna o fisa ca de biblioteca clasata intr-o cutiuta de lemn ca sa ia oua, ulei, etc.
- aveam carti cu povesti de gen "mihaela" (pun pariu ca va mai amintiti de ea) care ma faceau sa ma simt prost ca nu puteam nicicum sa imi fac un program ordonat cu invatat lectii si plimbat prin parc si spalat vase si dracu' mai stie ce facea afurisita aia
- in decembrie '89 eram suparata ca mama nu se mai joaca de-a v-ati ascunselea prin casa cu mine fin'ca se tot uita la televizor la ceva discutii nesfarsite unde se vorbea apa minerala, dar care au culminat cu o impuscare
- imediat dupa revolutie, am vazut la televizor un film intreg de desene animate dupa povestea sadica a lui andersen despre fratii transformati in lebede si, desi eram fericita sa vad animatia, imediat dupa primul sfert de ora m-a cuprins o stare vecina cu isteria; imi venea sa urlu de frustrare pentru ca, desi ma bucuram nespus sa vad desene animate, nu intelegeam de ce naiba nu se intrerupe emisia, si fiecare minut imi accentua strangerea de stomac care ma indemna sa urlu. cred ca pe la partea aia din poveste in care fata croseta ultima haina din fire de urzica langa rug facusem temperatura...
asadar, din inima de soim al patriei, as vrea sa le adresez tuturor celor vinovati pentru aberatia acelor vremuri un calduros "muriti, ba!"

sâmbătă, 18 octombrie 2008

postare dezlanata

in ultima vreme ma simt aiurea in diminetile de weekend. reluand pozitia verticala, lumina zilei ma izbeste in plina fata. pana si patul are asternuturile ravasite de surprindere: "tu ce dracu' cauti acasa la ora unspe?"
camera arata de parca ar fi scapat din razboi: pe vreo 3 scaune am o capita de haine pe care ar trebui sa le pun inapoi in dulap, pe masa mi s-au adunat prea multe carti necitite, langa care se lafaie doua perechi de casti, 3 brichete si un stick usb. masina de spalat e plina ochi de alte haine cu surplus de adn si pun pariu ca va trebui sa las iarasi 10 minute apa curgand in baie daca vreau sa pup apa calda. nu, n-am chef sa ma gandesc la resursele planetei care se epuizeaza. pentru mine eco-friendly inseamna aprindere de plamani.
nu mai stiu exact ce voiam sa spun, desi imediat ce ma trezisem aveam in minte o perla uriasa de intelepciune. sau doua mai mici, daca vreti. banuiesc ca, in cel mai pur stil romanesc, am reusit sa pierd una si sa o ciobesc pe cealalta...
mi se face cateodata foarte dor de diminetile copilariei, care miroseau cu totul altfel, a orez cu lapte si vanilie, a oua ochiuri sau a paine prajita de mama, pe care o pandeam intr-o debara etajata din holul de langa bucatarie. in partea de jos era semi-intuneric si multe multe perechi de incaltari, iar in coltul din dreapta aveam o cutie de carton cu crema de ghete in cutii rotunde de metal, carpe de sters praful, pungi cu bile albe de naftalina si un borcan plin cu aracet. eu stateam in partea de sus, unde avem asternuturi de pat moi si curate, in care ma scufundam ca intr-un fel de cuib.
tot de debaraua asta se leaga si cea mai veche amintire pe care o am: ma tin cu mana de usa glisanta din partea de jos a debaralei si inaintez in lumina din bucatarie. o caut pe mama, care tocmai inchide usa de la frigider, si ma uit in suuuuuus la ea, dupa care ma agat de piciorul ei, ajungandu-i cam pana la genunchi. mama imi pare uriasa, un munte vrajit, a saint, elvis, god.


vineri, 17 octombrie 2008

fumatul dauneaza grav sanatatii

eu sunt genul ala de persoana care, ca sa-l parafrazez pe mark twain, se lasa foarte usor de fumat, chiar de mai multe ori pe saptamana. dupa care se intoarce la pachetul iubitor de dunhill. dupa care se enerveaza si posteste. uffff, daca am sa reusesc sa ma las complet de fumat, sper sa nu ma acresc mai tare, nici sa nu devin un bou condescendent care stramba din nas la fumul altora, dand lectii despre cat de sanatos e acum ca s-a lasat, desi plamanii sai au (inca) aceeasi culoare ca si pantofii...dar sa lasam. eu voiam sa va povestesc despre modalitatile mai subtile in care fumatul dauneaza sanatatii.

la inceputul primaverii, intr-o duminica in care nu se intampla nimic, m-am infipt in bocanci cu gandul de a cobori sa iau tigari. bineinteles ca liftul era defect sau cu usa deschisa cateva etaje mai jos, asa ca oftand, m-am pus pe tropait pe scari in jos, cu sireturile balanganindu-se bleg pe stanga si pe dreapta picioarelor, complet nepregatita pentru ce avea sa urmeze....

la etajul 1, un nene sfrijit echipat cu ceva hainuta bleumarin si bascuta repara de zor arcurile unui pat intors cu josu-n sus. din nefericire pentru mine, mama mi-a implantat in copilarie un microcip cu politete undeva in ceafa, asa ca dau buna ziua si ma pregatesc sa merg mai departe, cand aud:
nenea: buna ziua, papusa. unde te duci?
io: (?!)... sa iau tigari.
nenea: a, ce voce hotarata ai. pun pariu ca pot ghici ce zodie esti!
incerc eu fara succes sa spun ca ma grabesc [la dracu', am imbulinat-o].
el: te grabesti? bine, zi numa' da sau nu. berbec? nu? balanta? nu? leu? a? este? daaaa, sigur ca da. aualeooooooooo, fix ca nevasta-mea! si frumoasa, cum era si ea cand ne-am cunoscut... fix asa arata, ca tine! cu ochii verzi si cu curu' mare. [WTF?! sonofa$#^&$SHGYFDVEQQX!!!!!!]
io: poftim?!
el: ei, tu nu te supara ca am zis "cur". lumea zice ca tre' sa zici "fund". dar ce-i aia? poate fund de lemn sau de borcan. daca-i vorba de om, eu am sa-i zic "cur", ca asa l-a lasat dumnezo' [ha?!]. si avea nevasta-mea un cur cand era tanara...dar a trebuit s-o iau mai intai de nevasta, ca nu se putea asa oricum, pe vremea aia.... si nevasta-mea era desteapta [ma rog, te-a luat pe tine, ba], doar nu era sa ramana cu burta la gura si nemaritata. uite ce e, papusa, tu esti inca mica, asa ca vreau sa iti dau un sfat: sa nu crezi ce ti-a zice ala sau alalalt, ca barbatii e porci si daca te lasa bortoasa n-o sa mai vrea sa se insoare cu tine, ca o sa zica: "daca ai fost proasta si te-ai culcat cu mine numa' tu esti de.....
io: ..ok! trebuie sa plec acum.
el: ....bine, du-te, da' sa tii minte ce zice nicolae (banuiesc ca se referea la persoana proprie sau la cea de-a doua personalitate), ca are dreptate!

am coborat, am luat tigari, dupa care m-am invartit un sfert de ora in jurul blocului, in speranta ca poate-poate cineva inchide usa de la lift si ma pot intoarce evitand scarile. din fericire, asa s-a si intamplat: am reusit sa chem liftul dupa ce am intrat cu spinarea incovoiata si in pas de mohican, ca nu cumva sa ma paleasca o noua rafala de amintiri din epoca de aur prin spatiul dintre scari.

daca asa ceva nu va poate convinge sa va lasati de fumat, inseamna ca va iubiti tigarile ca nea nicolae pe nevasta-sa :)

PS cu issues: doresc sa consemnez ca NU corespund deloc caracterizarii lu' nea nicolae.

le lift reloaded

pe masura ce urci cu liftul pana la ultimul etaj, aerul se incalzeste si se rarefiaza, sau cel putin asta e impresia cu care raman dupa ce petrec cateva minute luuuuungi intr-o masinarie veche si scartainda, de tavanul careia atarna un bec cam anemic.

e intotdeauna aiurea sa te inghesui in lift cu alti oameni pentru ca devii extrem de constient de spatiul tau personal, incalcat brutal de prezenta celuilalt, care probabil se simte la fel, prin urmare va uitati la ghete, in tavan sau masurati peretii doar ca sa evitati sa va incrucisati privirile. pe de alta parte, e chiar caraghios sa desoperi privind in jos cate un catel amarat pe care nici nu l-ai observat intrand in lift, atarnand de ditamai lesa care ar putea struni si un pitbull.

time for some shameless, shameless advertising :)



and there we shall be...

joi, 16 octombrie 2008

denis zice..

munca a facut din maimuta o maimuta obosita

miercuri, 15 octombrie 2008

atunci, cum e?

n-as sti sa spun. fac umbra pamantului de 25 de ani si in afara faptului ca umbra s-a mai lungit, cu mine nu s-au mai intamplat prea multe. citesc despre cum vireaza lumea inspre o realitate virtuala care ar trebui sa ne transforme pe toti in insulari intepeniti in fata calculatorului, in timp ce pe strada e plin de jeg, pute a urina si oameni cu fata imbatranita aduna cu rabdare de pe tejghelele magazinelor toate monedele pe care le primesc rest. in metrou aerul e greu din cauza duhorii de transpiratie, par slinos si dinti nespalati, amestecat cu parfum ieftin agresiv. pe pache protopopescu dimineata e plin de rahat de caine si, din loc in loc, de balti de voma pe care maturatorii le ocolesc cu grija, preferand sa mature frunzele din jur. langa biserica armeneasca se inalta obscen un falus de sticla si metal care intr-o lume echilibrata nu ar fi trebuit construit niciodata. mai toate blocurile de-a lungul bulevardului sufera de pojar, afisand buline rosii deasupra intrarii. rotile masinilor scrasnesc, pornind si oprindu-se brusc in incercarea de sisif de a mai cuceri inca o palma de strada catre cine stie care cladire de birouri, ca peste opt ore sa o ia de la capat in directia opusa. in intersectii stau mimi cu casti albastre depasiti de reprezentatia diminetii. oameni, masini, caini, tramvaie, toti vor sa traverseze intersectia in acelasi timp si banuiesc ca trebuie sa fie jenant si pentru ei sa nu mai stie care categorie ar trebui ignorata elegant cand traverseaza neregulamentar. aerul miroase a cauciuc, a combustibil ars si a aluat de patiserie. nebuna stirba de la colt imbranceste din senin o femeie care chiar asteapta culoarea verde la semafor, dupa care merge mai departe urland la aer. sunt pline sanatoriile si vorbaretii astia cica nu sunt violenti, deci sunt trimisi de unde au fost adunati. un branci, asadar, nu e un pumn, desi te poate arunca sub rotile masinii care abia s-a oprit la jumatatea zebrei. claxoanele in care s-au proptit indivizii din randul de masini blocate in intersectie nu sunt nici ele agresive.
as vrea sa ma pot auzi gandind, sa ma pot agata de un singur gand intreg, nepoluat, departe de haos, de monstrul urban care devoreaza constiinte. as vrea sa fiu personajul ala din noaptea de sanziene care traieste ingrijindu-si livada de meri, departe de tirania timpului. dar nu se poate.
totul e minunat, cu conditia sa fii in permanenta miscare.

marți, 14 octombrie 2008

viata nu-i ca-n filme, batman




acum doi ani pe vremea asta intrasem mai mult sau mai putin accidental (adica la insistentele lui) intr-un pet shop, ca sa intrebam despre anunturile cu "dau pisici" din vitrina. am intrat sa intrebam fin'ca, fie vorba intre noi, la cat de decolorate de soare erau ele, pisicii pozati sigur erau acum la pensie, daca nu chiar spirite in locuri cu verdeata si conserve de ton, de unde au fugit toti veterinarii.
dialogul a decurs cam asa:
io: anunturile alea din vitrina mai sunt valabile?
tanti de la magazin: mda..sunt cam vechi ele... da' vreti pisica?
io: cred ca da (primind un cot discret in coaste), adica sigur ca da!
tanti de la magazin: si cautati neaparat de rasa?
io: nu, vrem o pisica si atat.
pai, zice ea cu atitudinea lui matache macelaru' in reclama, asta va trebuie? si scoate de sub tejghea o aratare neagra si tare amarata, clar trezita din somn. am gasit-o si io pe strada langa magazin ieri. cred ca e cuminte, n-a mancat nimic si doarme tot timpul. e foarte mica, nu cred sa aiba mai mult de un sfert de kilogram.
intre timp, aratarea se dezmeticise ca de cat pe tejgheaua galbena, s-a uitat un pic la mine si a mieunat a protest, cum ca de ce am trezit-o noi cu nesimtire. io, fire sentimentala si usor de dus de nas, m-am simtit lovita exact in sentimentele materne si ecologisto-responsabile, asa ca am zis "ramane".
si uite asa m-am facut eu parinte adoptiv de una bucata matza care, odata vindecata de nenumaratele baiuri si scapata de si mai putin numarabila armata de purici (pe bune daca am sa inteleg vreodata cum naiba puteau trai in tihna si prosperitate atatia purici pe un animal asa de mic), a inceput sa isi arate adevarata fire de fiinta hatra cu sufletul negru ca blana.
adio vremuri fericite de dormit mai tarziu de sapte fara ceva dimineata, adio stat in pat linistita fara sa ma trezesc cu un maldar paros si cald si din ce in ce mai greu apasandu-ma pe picioare, adio citit in tihna, fara o mutra holbandu-se dintr-o parte sau alta a cartii la mine. ati fi murit de ras sa ma vedeti coversandu-ma in supermarket cu tot felul de babute nebune pe langa raftul cu mancare de pisici ori mergand la veterinar cu matza in tasca, vorbind de una singura pe strada. dominatia matzei in casa era indiscutabila.
din pacate, acum doua luni matza mea a plecat in lume, probabil la cursuri de perfectionare in arta manipularii sau la cursuri pentru teroristi incepatori, unde invata cum sa piloteze avioane si sa traga cu ak-uri. eu, in schimb, am ramas traumatizata ca un personaj din filme despre divort.

luni, 13 octombrie 2008

trebuie sa gandim

la cererea dianei, care vrea musai povestiri penibile, si inspirata de suferintele gropariului, am sa va povestesc azi despre cum a devenit mo sofor in anul 2 de facultate.

era o vacanta minunata si ma bucuram tare ca am scapat de examene si bucuresti, ca pot dormi ca porcu' pana la amiaza si vagabonda pe strazi pana seara tarziu. asta pana cand veselia mea s-a curmat brusc intr-o zi cand mama mi-a zis ca a venit vremea sa ma dedic carierei de sofor de formula 1, pe care trebuie s-o incep, bineinteles, luandu-mi carnetul. si fin'ca ea facuse scoala de soferi mult dupa 35 de ani cu un nene "intelegator", s-a hotarat sa ma inscrie si pe mine tot acolo. si uite asa s-a inchis plasa peste mine, musculita naiva care intrase cu adevarat in rahat (again, you wish that you could rhyme like meeeee).

ma duc io in prima zi la autobaza sa-mi iau in primire instructoru' si un bolid de dacie model antic si urat mirositor, din ala care nici macar tetiera n-avea, scartaia din toate incheieturile, intra ca dracu' in viteze si pun pariu ca daca as fi stiut functiile tuturor butoanelor de la bord, pai cu siguranta ar fi scos si un morcov taiat in 3 pe teava de esapament.
cum am urcat la volan, nenea a facut pentru prima data gesturile pe care aveam sa ajung sa le cunosc atat de bine/urasc de moarte mai incolo, si anume si-a dat ochii peste cap, a inchis pleoapele de camila si a inceput sa citeze plictisit etapele pregatitoare inainte de a incepe sa "rulezi", cu siguranta invatate dintr-un almanah comunist editat pe cand era ceausescu june-prim.
dupa care am luat-o de nebuni peste-un deal si-o vale spre cel mai apropiat sat.
dupa aceasta minunata prima lectie despre soferit si transhumanta, am iesit din masina balbaindu-ma si cu picioarele tremurand, sub impresia paranoida ca toate masinile de pe cealalta banda au vrut sa vireze spre harbul nostru si sa ne faca zob. cu apa stoarsa doar din tricou as fi potolit cu siguranta setea unui sat de somalezi dupa un pranz cu pastrama de sunaari. simteam inflorind timid in mine ca un boboc sub roua diminetii primele instincte ucigase fata de instructor....
in urmatoarele zile am reusit sa imi depasesc cu succes teama de masinile de pe contrasens, asa ca instructoru' a hotarat ca e momentul sa ne plimbam prin oras in amiaza mare. de fiecare data cand uitam sa semnalizez sau nu apasam suficient ambreiajul si imi murea motorul sau schimbam incorect vitezele, calca frana lui (in mijloc de drum, in conditiile in care in spatele meu claxonau 3 taxiuri si la intersectia din fata o masina astepta sa trec eu, ca aveam prioritate), dadea ochii peste cap si zicea: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!", urmat de platitudini de genul "ma asigur, apas ambreiajul si apoooooi schimb viteza"
fraza devenise laitmotivul calatoriilor noastre zilnice prin oras...
...invatatul parcarii laterale: treeeebuie sa gandiiiiiiiim!
..parcarea cu spatele - sa gandiiiiiiiim!
si, chestia mea preferata, pornitul din panta langa o cale ferata unde imi murea motorul, ma fortam sa intorc cheia si lasam din frane, harbul aluneca amenintator catre o masina sport din spate care claxona disperat, eu asudam cu spor jumatate din greutatea corporala la gandul ca pentru a plati spoilerul masinii aleia ar trebui sa donez mai mult sange decat am, si, bineinteles: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!"
mrrrrrrrrrrrz. grrrrrrrrrrrrrrrz. hrrrrrrrrrrrrrrrrrrz...
examenul a fost o comedie, am mers jumatate de strada si politistul mi-a cerut sa parchez undeva pe margine de drum. "lateral? cu spatele?" am intrebat eu cu zel. "si in mijlocul strazii daca vrei" zice nenea plictisit.
cu examenul luat, dar bantuita in continuare de amintirea instructorului, cu o ura neimpacata mi-am soptit atunci în barba - am jurat ca peste dansul sa trec falnic, fără gaz, si din toba de la harbu-i sa dau calului ovas. sau macar morcovul ala taiat in 3. si sa nu mai conduc cate zile oi mai avea.
nici azi nu am revenit la sentimente mai bune fata de condus.

the boogie compells me ;)

ma plimbam de-a lungul bulevardului ascultand jamiroquai in casti si simteam cum s-a terminat cu sila de luni, cu dormitul in picioare si cu dispozitia care ma face scarboasa cu toata lumea, obligandu-ma sa merg uitandu-ma fix in varful pantofilor, ca sa nu agresez vreun trecator cu priviri de cutitar.

in lunea asta, lumea din jur s-a extins in sfarsit peste granitele pantofilor, si am vazut oameni pe langa statiile de autobuz si casele care imi plac atat de mult de-a lungul bulevardului si pisica aia care doarme in vitrina unui magazin de haine.

playlistul cu piese de jamiroquai este absolut genial. in ritmul sustinut al pasilor, simt cum mutra mi se destinde scartaind intr-un zambet larg si atat de cool incat l-as face si pe huey morgan sa planga de ciuda.

vineri, 10 octombrie 2008

le lift

ascensiunea catre ultimele etaje ale cubului o poti face pe scari sau cu liftul. de obicei fac performante atletice doar atunci cand liftul nu merge sau e blocat pe la vreun etaj unde cineva a uitat sa inchida usa.

de multe ori cand vin acasa cu mai multe plase decat capra cu trei iezi din poveste incerc sa imi mentin echilibrul bagajelor in timp ce chem liftul cu nasul daaaaar, ce sa vezi, liftul nu reactioneaza de nici un fel, gasindu-se cateva etaje mai sus, probabil de acolo de unde se aude "hai, ca trebuie sa plec" "da' de ceeeee? mai stai sa iti zic despre..." mrrrrrrrrz! grrrrrz! hrrrrz!

intalnirile din lift se desfasoara si ele pe scenarii: daca am noroc, dau de batranei amabili, care ma asteapta zambitori, ma saluta si ma intreaba la ce etaj vreau sa merg, ori de cate un vecin care-si cara catelul in geaca la plimbarea de seara.

cand n-am noroc, am parte de intalniri lynchiene: cuplul de batranei cu priviri rautacioase care intra in lift fara sa salute, dupa care pe la jumatatea drumului spun ca o sa isi dea in judecata vecinii deasupra, ca au copil mic care face scandal toata ziua (de parca un plod fara dinti in gura ar fi cel mai periculos terorist din lume). femeia care mi-a povestit ca in sanatoriu era naspa dar din fericire acum sta acasa, unde ii e mult mai bine. vecinul care m-a interogat scurt la ce etaj si apartament stau, daca e chirie sau ba si unde parchez masina, ca s-a saturat de toti aia care parcheaza "pe locurile lui". si, bineinteles, vecina de palier care isi intredeschide usa scartaitoare de fiecare data cand liftul ajunge la ultimul etaj, ca sa vada cine vine sau pleaca.

la intrare

..si daca tot va povestisem despre mosuletul sportiv de pe balcon, m-am gandit ca as putea elabora putin tema cubului.
azi: episodul 1.

cubul de beton in care ocup o patratica foarte foarte mica (you wish that you could rhyme like meee!) gazduieste o gramada de oameni de toate felurile. ce e sigur, insa, e ca jumatate din populatia acestui bloc asteapta pensia si verifica la avizier consumul propriu si in special cel al restantierilor. alte activitati de mare interes includ statul pe banca in zilele calduroase, observatul oamenilor care parcheaza in locurile altora si organizarea de sedinte de bloc.

intrarea in cub e pazita strasnic de o batranica de la parter, care de multe ori isi aduce un taburet si il pune in fata scarilor. cand e prea frig pentru a sta in fata blocului, isi tine usa de la apartament deschisa, avand marele avantaj de a sta exact langa lift. fin'ca e tare de o ureche si are o privire fixa si suspicioasa, nu raspunde intotdeauna la salut, dand impresia ca e un fel de bufnita inteleapta.
impreuna avem program fix: cand vin de la lucru o salut, ma saluta si ma intreaba daca vin de la lucru, eu o intreb de sanatate, ea nu ma aude, dupa care chem liftul.
bufnita inteleapta e tare simpatica, de altfel, dar poseda o memorie inspaimantatoare pentru varsta ei si de cateva ori am suspectat-o chiar de omniscienta.

exemplu: coborasem intr-o duminica dupa tigari, cand o vad pe taburet..
io: buna ziua
>:> : e plecat sotu'?
(locuiesc cu prietenul meu, caruia mosnegutii ii spun "sotul", ei fiind mai de moda veche, asa. inca de vineri, sotu' plecase la bunicii lui in chisinau, luand trenul si lasand masina in fata blocului)
io, clipind nedumerita: aaaa.... da.
>:> : de doua zile, nu?
io in voice-over: WTF?!

joi, 9 octombrie 2008

"To get back my youth I would do anything in the world, except take exercise, get up early, or be respectable".

pe la ora sapte m-am apropiat cu ochi de cartita bolnava de fereastra ca sa deschid geamul, in speranta ca doar-doar ma trezesc cumva. cu coada ochiului am vazut pe balconul cu un etaj mai jos in stanga un batranel in maieu alb si pantaloni dungati de pijama care facea gimnastica de inviorare, aratand ca o barza in lac la rasaritul soarelui (sa ne intelegem, nu vreau sa zic ca practica thai chi cu gratie).

uneori oameni de genul asta ma fac sa cred ca as vrea si eu sa fac exercitii fizice, sa ma laud cu obrajii care plesnesc de sanatate (n-am inteles niciodata metafora) si pachetele de muschi care sa-mi zvacneasca atletic la cea mai mica miscare. aproape ca ma vad plimbandu-ma tantos pe magheru in noul meu trup atletic si cineva ma opreste sa ma intrebe cum se ajunge la carturesti, de exemplu, iar eu rup cu bicepsu' o camasa noua aratand directia. din fericire, imi trece repede. :)

miercuri, 8 octombrie 2008

the crappening

acum o saptamana am crezut ca imi ies din minti de plictiseala uitandu-ma la "the happening".

de ce te-ai mai uitat, o sa ma intrebati. uite de-aia, ca sunt eu mai masochista si, de fiecare daca cand mai apare cate un film cu pretentii de SF ca in vremurile bune, eu ma uit. cu ce ma aleg? cu nimic, se pare, doar cu un minus de o ora si jumatate din viata pe care l-as fi putut umple cu lucruri de o suta de ori mai interesante, ca de exemplu numaratul firelor de par din cap cu o manusa de box sau curatatul unui sac de cartofi cu unghiile.
shyamalalalalalallalan asta e un regizor indian care incearca, incearca si tot incearca. rezultatele sunt din ce in ce mai imbecile.
din fericire, am descoperit un site pe care lumea plictisita de avalansa de filme proaste a postat adevaratele scenarii ale acestora.
adevarul doare ca o lopata primita direct in fata. si ii mai si amuza pe ceilalti.
mostra mai jos. continuarea aici.


Wahlberg looks in terror as a very angry Funky Bunch approaches on the horizon.


FADE IN:
EXT. NEW YORK CITY - PARK
People walk around in the PARK while two unimportant characters have INANE DIALOGUE.
BORING CHARACTER 1
That was weird. Suddenly all of the people in this park stopped dead in their tracks and started acting like brainless robots.
BORING CHARACTER 2
Large groups of people behaving as though they have no personality whatsoever? That can only mean…
BORING CHARACTER 1
Oh shit, we’re in an M. Night Shyamalan movie!
They both KILL THEMSELVES.
EVERYONE ELSE
An M. Night Shyamalan movie! Our careers will be ruined!
EVERYONE ELSE kills themselves as well.

marți, 7 octombrie 2008

warm and fuzzy, like peeing in your pants

daca e ceva care imi place foarte mult la orasul adoptiv, e absurdul acelor intamplari care trag palme banalului cotidian.

iata si transcrierea mai mult sau mai putin exacta a celei mai recente istorioare de genul asta.
acum cateva saptamani asteptam metroul la unirii si m-am asezat in vagon alaturi de un nene ceva mai in etate cu o figura foarte sugubata, care cara o plasa cu pastai de fasole. din reflex, am inceput sa imi scomonesc prin tasca dupa casti, scotand, binenteles, un covrig de cablatura.
- ce, te-ai incurcat in fire? zice nenea.
-mda, zambesc eu stramb, se mai intampla.
-si ce asculti? jazz cumva?
fac aici o paranteza pentru a spune ca:
1. m-am apucat foarte recent sa ascult jazz dar sunt inca absolut paralela in ceea ce priveste artisti, stiluri, albume, etc.
2. eu sunt genul de persoana careia daca i se arata un truc magic sau i se ghicesc din intamplare gandurile nu se intreaba cum s-a procedat, ci face ochii mari si mutra perplexa in surpriza momentului.
3. da, urma sa ascult jazz
-da, chiar voiam sa ascult asa ceva.
-mhmmm, zice nenea, mi se parea mie ca vad oarecum o sclipire de inteligenta in privirea ta.
eu hahaiesc a negare si intreb:
- da' una fara alta nu se poate?, dupa care intreb aiurea: sunteti pasionat de jazz?
nenea chicoteste si zice:
- mi se parea.
- ....(mrrrz, grrz, hrrrrrz)
- dupa mine totul in lumea asta are ritm de jazz. bine, tu te uiti acum la mine si ma vezi asa, infofolit si cu plasa de fasole, dar, crede-ma ca asa e. uite, zice scotand si punandu-mi pe tasca o pastaie, si pastaia asta are ritm de jazz.
-?!
dupa care se ridica, fin'ca se pregatea sa coboare la romana si din usa isi intoarce capul zicand:
- numara boabele din pastaie si o sa vezi. sa mor io daca nu-i adevarat.
1
2
3
4
5
6
7
8
opt boabe, opt minute de calatorie cu metroul, opt secunde de search pe google de imagini cu jazzmani din bucuresti cu par alb si barba.
cu cine credeti ca am vorbit? si ce ritm de jazz ascunde o pastaie?

P.S. pastaia de fasole se usuca si acum incet pe pervazul camerei. iar eu, eu cred ca am ramas cu sentimentul ala despre care vorbeam in titlu.

joi, 2 octombrie 2008

I, now 25, in perfect health, begin

Ce este un stalker?

Un stalker este o incrucisare mai putin reusita (dintr-aceea careia mama natura nu-i permite sa se reproduca si bine face) dintre un idealist care casca gura la oameni ca un copil in magazinul cu bomboane si un boschetar care bombaneste singur pe strazi, excesiv de preocupat de propria persoana stirba intr-un univers aliena(n)t. El nu se naste stalker, ci mai degraba ca o tanara speranta care inca de la gradinita o sa iti spuna "iti dau ciocolata mea daca imi spui unde stai".
Cand sta singur, fumeaza de rupe si nevrozele il imping spre vanatoare, isi va pandi chiar si propriile amintiri prin ungherele intunecoase ale mintii, speriindu-si piticii de pe creier pe la rascruci.

- Aaaaaa! 'tu-i mama ma-sii de treaba! din cauza ta mi-am scapat tot dosarul cu ultimele amintiri din cursurile de l.e.c. in fosa asta!
- Las' ca si-asa nu imi foloseau la nimic, mai bine arhiveaza ceva mai util, ca sensul existentei.
- Pai stii, eu sunt doar un amarat de pitic, nu pot cara asa ceva.
- Bine, alte dosare mai ai?
- Pai.. ar mai fi foaia asta despre cum ai racit in copilarie intr-o iarna si ai adormit visand ca stai pe buda si..
- Am inteles! Pune-o la categoria "penibil".

Ca orice stalker care se respecta, pornesc la drum cu cele mai bune intentii: am sa pandesc pe strazi reale sau imaginare si-am sa va povestesc ce vad, aud, miros pe la ferestrele altora, poate chiar ale voastre. Si nu, va asigur eu, cine sta mai sus de parter nu e deloc mai in siguranta.

Vom rade, vom plange, vom agita pumnul catre ceruri, ne vom aminti diverse chestii dragute sau penibile si, nu in ultimul rand, vom pierde minute bune din viata care nu se mai intorc niciodata niciodataniciodata..