trebuie sa gandim

la cererea dianei, care vrea musai povestiri penibile, si inspirata de suferintele gropariului, am sa va povestesc azi despre cum a devenit mo sofor in anul 2 de facultate.

era o vacanta minunata si ma bucuram tare ca am scapat de examene si bucuresti, ca pot dormi ca porcu' pana la amiaza si vagabonda pe strazi pana seara tarziu. asta pana cand veselia mea s-a curmat brusc intr-o zi cand mama mi-a zis ca a venit vremea sa ma dedic carierei de sofor de formula 1, pe care trebuie s-o incep, bineinteles, luandu-mi carnetul. si fin'ca ea facuse scoala de soferi mult dupa 35 de ani cu un nene "intelegator", s-a hotarat sa ma inscrie si pe mine tot acolo. si uite asa s-a inchis plasa peste mine, musculita naiva care intrase cu adevarat in rahat (again, you wish that you could rhyme like meeeee).

ma duc io in prima zi la autobaza sa-mi iau in primire instructoru' si un bolid de dacie model antic si urat mirositor, din ala care nici macar tetiera n-avea, scartaia din toate incheieturile, intra ca dracu' in viteze si pun pariu ca daca as fi stiut functiile tuturor butoanelor de la bord, pai cu siguranta ar fi scos si un morcov taiat in 3 pe teava de esapament.
cum am urcat la volan, nenea a facut pentru prima data gesturile pe care aveam sa ajung sa le cunosc atat de bine/urasc de moarte mai incolo, si anume si-a dat ochii peste cap, a inchis pleoapele de camila si a inceput sa citeze plictisit etapele pregatitoare inainte de a incepe sa "rulezi", cu siguranta invatate dintr-un almanah comunist editat pe cand era ceausescu june-prim.
dupa care am luat-o de nebuni peste-un deal si-o vale spre cel mai apropiat sat.
dupa aceasta minunata prima lectie despre soferit si transhumanta, am iesit din masina balbaindu-ma si cu picioarele tremurand, sub impresia paranoida ca toate masinile de pe cealalta banda au vrut sa vireze spre harbul nostru si sa ne faca zob. cu apa stoarsa doar din tricou as fi potolit cu siguranta setea unui sat de somalezi dupa un pranz cu pastrama de sunaari. simteam inflorind timid in mine ca un boboc sub roua diminetii primele instincte ucigase fata de instructor....
in urmatoarele zile am reusit sa imi depasesc cu succes teama de masinile de pe contrasens, asa ca instructoru' a hotarat ca e momentul sa ne plimbam prin oras in amiaza mare. de fiecare data cand uitam sa semnalizez sau nu apasam suficient ambreiajul si imi murea motorul sau schimbam incorect vitezele, calca frana lui (in mijloc de drum, in conditiile in care in spatele meu claxonau 3 taxiuri si la intersectia din fata o masina astepta sa trec eu, ca aveam prioritate), dadea ochii peste cap si zicea: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!", urmat de platitudini de genul "ma asigur, apas ambreiajul si apoooooi schimb viteza"
fraza devenise laitmotivul calatoriilor noastre zilnice prin oras...
...invatatul parcarii laterale: treeeebuie sa gandiiiiiiiim!
..parcarea cu spatele - sa gandiiiiiiiim!
si, chestia mea preferata, pornitul din panta langa o cale ferata unde imi murea motorul, ma fortam sa intorc cheia si lasam din frane, harbul aluneca amenintator catre o masina sport din spate care claxona disperat, eu asudam cu spor jumatate din greutatea corporala la gandul ca pentru a plati spoilerul masinii aleia ar trebui sa donez mai mult sange decat am, si, bineinteles: "monicamonicamonica, treeeebuie sa gandiiiiiiiim!"
mrrrrrrrrrrrz. grrrrrrrrrrrrrrrz. hrrrrrrrrrrrrrrrrrrz...
examenul a fost o comedie, am mers jumatate de strada si politistul mi-a cerut sa parchez undeva pe margine de drum. "lateral? cu spatele?" am intrebat eu cu zel. "si in mijlocul strazii daca vrei" zice nenea plictisit.
cu examenul luat, dar bantuita in continuare de amintirea instructorului, cu o ura neimpacata mi-am soptit atunci în barba - am jurat ca peste dansul sa trec falnic, fără gaz, si din toba de la harbu-i sa dau calului ovas. sau macar morcovul ala taiat in 3. si sa nu mai conduc cate zile oi mai avea.
nici azi nu am revenit la sentimente mai bune fata de condus.