outer borders

corpul - adunatura de nervi, muschi si oase, umori, zgarciuri si masura in care umpli contururile in care ai fost turnat. suma trasaturilor parintilor, bunicilor, bunicilor bunicilor si tot asa pana la abstract. am inceput de cativa ani sa ma simt din ce in ce mai confortabil in propria piele. nu mai simt nevoia sa ma schimb radical. am ochii gri adica albastri adica verzi, par saten, pielea (prea) alba. trasaturile fetei mele sunt des intalnite in orasul in care m-am nascut - daca arunci acolo intr-o statie de autobuz o piatra la intamplare, cu siguranta vor injura (si inca in doua sau trei limbi :P) cel putin cinci persoane cu coloratura similara. chestia asta imi place.

a fost o vreme in care imi doream sa fi aratat altfel, mai etc. etc., o vreme in care in niciuna din fotografiile legitimatiilor pe care le facusem pe parcursul a cateva luni nu aveam aceeasi culoare/lungime a parului, ba mai mult, imi aminteam destul de vag cam cum trebuie sa fi aratat parul meu inainte sa incep sa il vopsesc. inainte de asta a mai fost o vreme in care imi doream sa arat androgin, insa pubertatea, fir-ar ea sa fie, mi-a spulberat planurile in privinta asta :). pe atunci incercam sa imi ignor corpul in care nu ma simteam acasa si sa ma percep doar ca trestia zaharisita, aaa.. ganditoare ce eram.

cand ajungi sa iti spui "ma simt ca un capcaun verde-fistic si exteriorul nu reflecta realitatea" incerci sa iti vezi corpul ca pe un fel de mecanism auxiliar, caruia ii acorzi atentia cuvenita unei masini - vrei sa fie functional cat mai multa vreme, ii dai carburanti, ii schimbi din cand in cand culoarea, ocazional il scoti in oras sau plimbi pe careva cu el (na, ca asta suna kinky) si risti sa ti-l busesti daca il conduci in stare de ebrietate. daca insa continui sa iei prea in serios problema ta filozofica ai sa nimeresti intr-o gramada de situatii de tot rasul: sa intri in panica in momentul in care ti se face un compliment, sa te ia careva de mana si tu sa zici brusc ca trebuie sa ajungi acasa in cinci minute, sa te gandesti la nu mai stiu ce fragment de carte in timp ce aluneci pe langa lada peste care trebuia sa te dai peste cap la ora de sport....

cred ca nici pana azi n-am scapat complet de stangaciile de atunci - manifestarile afectuoase neasteptate ma dau peste cap: mi se intampla sa ma fastacesc cand ma imbratiseaza cineva ori sa ma foiesc incomod cand sunt privita insistent. cand nu stiu ce sa fac cu atentia pe care o primesc ma simt ca un mamut pus sa faca piruete si ma comport probabil la fel de gratios: am aaa...un umor "original" (adica aproape nimeni nu rade la glumele mele), mersul defensiv si vorbesc ciudat - nu deschid gura suficient de mult incat sa formez cuvinte perfect rotunjite iar in cazul in care ma simt bine sau prost in compania cuiva mai capat si un debit verbal care l-ar rusina pe nenea ala cu "adresati-va medicului sau farmacistului" (stiu ca nu exista unul, da' io asa vreau sa imi imaginez).
ceea ce conteaza insa e ca incet- incet ma fac si io "om mare".