joi, 26 februarie 2009

grampa says:


cei mai talentati se duc tineri.

vineri, 13 februarie 2009

inventam povesti?


super psycho zombie rabbit era un insomniac cronic. migrenos, cu ochii injectati si un inceput de burta datorat, desigur, lipsei oricarui exercitiu fizic.

inca de cand a aparut pe lume dintr-un sfert de soseta emo (adica in dungi) si clei de modelat, si-a dorit sa devina un iepure dandy - sa fie elocvent si fermecator, rontaind elegant capete de morcov la serate literare. destinul insa l-a aruncat cu ironie rece in mijlocul unei vieti cenusii (a se vedea decorul metaforic), deloc potrivita cu spiritul lui sensibilos.

intr-o buna zi, ...

joi, 12 februarie 2009

bagaj

caram in spate saci plini cu tot felul de lucruri de care am vrea sa scapam - capete de dialog mirosind a naftalina, replici odata ascutite, una sau doua amintiri jenante, decolorate de prea multe reluari si asa mai departe.

inaintam la plezneala in cautarea unui punct ideal de colectare a deseurilor, care ar putea fi undeva pe urmatoarea strada, chiar dupa colt, sau in stanga primei intersectii. sau nu. e probabil mai incolo, si cum n-am vrea sa lasam desaga aiurea in drum, s-o desire pisicile, s-o ude cainii, s-o imprastie boschetarii, o caram mai departe.

in timp, desaga devine din ce in ce mai grea, dar cum sa o lasi de izbeliste cu cainii, pisicile si boschetarii, nu e mai bine sa o mai cari putin, pana la prima trecere, pana la prima intersectie, pana la primul tomberon?

timpul trece, oasele paraie.

marți, 10 februarie 2009

vineri, 6 februarie 2009

paine si david bowie

dimineata am trecut pe langa un camion care descarca paine - mirosea frumos si mi-era foame. eram, evident, in intarziere si cu stomacul gol.

mi-am amintit ca in copilarie asistasem la operatiunea "painea", asa cum o facea bunica mea.
habar n-avusesem cat e de greu - trebuie sa framanti aluatul pana ti-au amortit bratele, ti se cojeste pielea de pe degete si tendoanele si muschii zvacnesc dureros ori de cate ori incerci sa iti misti mainile. dup-aia, aluatul trebuie taiat in bucati, asezat in forme si varat in cuptorul de lut.

rezultatul fierbinte era o paine uriasa, mult mai mare decat orice alta paine vazusem eu in oras, acoperita de o crusta maronie foarte tare, care trebuia batuta cu lemnul ca sa crape si sa se desprinda. bunica acoperea painea cu o panza si o lasa sa se raceasca.
cateodata ma strecuram in camera unde era pusa la racit, ridicam coltul panzei si inspiram mirosul ala de aluat fraged si cald.

cred ca oamenii de la tara sunt cei care ajung sa inteleaga toate lucrurile explicabile si inexplicabile mult mai firesc decat cei de la oras. se bucura usor, il cunosc pe dumnezeu, traiesc frumos si ordonat. imi mai place foarte mult crestinismul lor arhaic, pe alocuri pagan.

bunica mea nu taia niciodata painea inainte de a cresta semnul crucii pe ea. mai spunea ca e pacat sa o arunci, fiindca e sfanta. cand painea se usca, facea o chestie care mie mi se parea de domeniul fantasticului - o stropea cu apa, o vara in cuptor si painea redevenea brusc moale si pufoasa.

ieri am aruncat o jumatate de paine feliata si ambalata in plastic pentru ca se mucegaise. n-am simtit nici un regret, pentru ca nu avea nimic magic. faptul ca s-a mucegait abia acum, dupa doua saptamani de la cumparare, mi se pare cel putin suspicios.

intrebat intr-un interviu cum de arata asa de tanar si la cincizeci de ani, in ciuda trecutului mai putin ortodox, david bowie a raspuns ca lucrul asta se datoreaza cel mai probabil conservantilor din junk food-ul inghitit de-a lungul timpului. in bowie we trust...

morning stuffz

oamenii de pe strazi par sa fi iesit in sfarsit din hibernare - vorbesc zgomotos, se pupa, se injura, cara provizii spre barlog, isi iau de la scoala miniaturile cu ghiozdane in spate. hainele lor sunt tot mai colorate. se umplu strazile, parcurile, curtile caselor.

cu putin noroc, in scurt timp se redeschid terasele. atunci vom bea, vom rade si vom povesti, in asteptarea verii.

miercuri, 4 februarie 2009

vorbeam cu o persoana cu care nu ma mai intalnisem de multa vreme. mi-era drag sa o revad, arata exact la fel, asa cum stiam ca avea sa arate, asa cum era firesc sa arate. pierdeam vremea intr-o cafenea si totul ar fi putut sa decurga natural daca discutia nu ar fi virat incet, dar sigur asupra lucrului.
detalii marunte strica echilibrul unei iesiri in oras, tulbura armonia conversatiei dintre doua persoane care, decupate din contextul cotidian, gandesc asemanator. imi pasa de mine, imi pasa de tine, deci nu vreau sa te aud rostind aceleasi clisee obosite despre slujbe si colegi pe care le spune toata lumea.
spune-mi mai bine ce faci, la ce te-ai mai gandit in ultima vreme, cat de bine incapi in hainele-rol de vecin amabil, bucatar exemplar, turist dezorientat, sofer model, individ schizoid, desi ocazional prietenos.
as vrea sa ne putem bucura impreuna.

luni, 2 februarie 2009

un final oarecare pentru postarea anterioara

intr-un tarziu, ajung si la usa din capatul culoarului - pe gaura cheii vad lumina.

in penumbra holului, descifrez anuntul de pe usa: "acces interzis, cu exceptia lui adam, enoh, noe, eber, saloh, avraam, lot, ismael, isaac, iacob, iosif, iov, jetro, moise, aaron, david, solomon, elie, elisei, iona, ezechiel, zaharia, ioan botezatorul, iisus, mohamed"

fir-ar sa fie! gandesc, iar m-am nascut aiurea!

"there are no secrets in life, just hidden truths that lie beneath the surface"

coridoarele mintii arata probabil ca interiorul unui hotel dezafectat - inguste si intunecoase, mirosind a mucegai, cu usi pe care uneori le deschizi cu usurinta, alteori raman blocate oricat ti-ai da silinta sa intri.

imi pare rau ca am pierdut cheile primelor usi. azi, de altfel, nici nu mai gasesc scara care coboara in subsol. stiu ca exista: de pe zidurile scorojite vopseaua rosie se desprinde in fasii lungi. mocheta infiltrata de apa a fost napadita de un strat gros de muschi. rosu, verde, rosu, verde si creierul meu albastru.
n-am sa mai pot intra niciodata.

si totusi, oare cum o fi sa deschizi usile de la demisol, sa iti amintesti limpede primele senzatii, sa inchizi ochii si sa spui - asta e leaganul meu, ma misc greoi pentru ca m-au infasat prea strans, perdeaua care se rasfira deasupra mea e parul mamei?

cum o fi sa reusesti sa gasesti si scara de la subsol, sa te afunzi in covorul de muschi din ce in ce mai gros, deschizand usi in stanga si in dreapta, incercand sa ajungi in capat, desi pasesti tot mai nesigur, inaintand mai apoi de-a busilea?

in camerele din spatele acestor usi e intuneric si cald. ochii nu ti se pot obisnui cu intunericul, dar simti ca toate arata la fel - singura diferenta ar fi ca distanta care te desparte de pereti creste de la o camera la alta, pe masura ce te aproprii de capatul culoarului. fiecare camera are probabil si o noptiera - de acolo se aud ticaituri ritmice, ca de ceas. am obosit.