miercuri, 1 decembrie 2010

a fost o vreme in care lucrurile se aranjau cuminte de la stanga la dreapta. mai apoi, mi-am dat seama ca linia pe care o vedeam dreapta se curba incet incet in interiorul unui cerc concentric. reusesc uneori sa ma sustrag alunecarii - atunci vad altfel lucrurile din jur si se intampla din nou coincidente.

am inceput sa postez pe blog in urma unei intalniri petrecute la metrou. mijlocul asta de transport mi s-a parut intotdeauna fascinant - spatiul se comprima in marginile catorva minute rupte de timp si oamenii din jur par fotografii. mai e apoi fluiditatea miscarii, leganatul domol prin aerul din ce in ce mai rarefiat si senzatia distincta ca nimic, dar absolut nimic nu sta pe loc si nu intentioneaza sa se opreasca vreodata din oscilatia bezmetica.

acum cateva zile m-am trezit purtand o conversatie cu un strain, in cabina conductorului. era ora la care tunelurile erau deja luminate si trenurile se retrageau la depou. nu-mi amintesc mai nimic din schimbul de replici de altfel banal, ca orice dialog in care nenea mai in varsta da lectii de viata tineretului ce trebuie sa plece din tara in care nu se mai intampla nimic bun. treceam cu viteza prin statiile de metrou pustii si pierdeam sensul cuvintelor care alunecau si ele pe langa mine. stiam insa ca reintrasem in poveste.

miercuri, 10 noiembrie 2010

in the nile

uneori ma cred un saltimbanc suspendat pe franghii deasupra vreunui adevar despre care incerc sa va spun ca nuexistanuexistanuexista.

sigur, ai nevoie de ceva tehnica, insa dupa vreo doua-trei scamatorii prinzi din ce in ce mai multa incredere. pe nesimtite apoi ajungi sa plutesti plin de gratie si echilibru pe franghia subreda pe care o impletesti din mers. adevarul de sub tine nu mai are nici un fel de consistenta.

de aceea, in culmea gloriei, ai sa calci pe langa sfoara si-ai sa aterizezi in inevitabil.

marți, 19 mai 2009

curiosity killed the cat. with bricks (2)

..pensionarii mei sunt vorbareti. poate au fost intotdeauna asa. poate au inceput sa vorbeasca mult la batranete, ca sa scape de mutenia din propriile case sau ca sa isi reaminteasca de vremurile bune. timpuri in care aveau spatele drept, picioare puternice si toata viata inainte, oricum ar fi fost ea.

stau pe banca si ascult povesti care ar putea fi scenarii de filme - bombardamente de razboi, orasul vechi, iubiri fulminante, inceputurile comunismului, cutremurul din '77 ("si de la blocul de vizavi, a iesit o femeie goala, goala! pe cuvant!"). povestile sunt completate de poze alb-negru si sepia decolorate de timp. barbati imbracati in costumele lor cele mai bune, cu parul pieptanat intr-o parte, femei cu ochii negri si buze rujate puternic.

trecutul rememorat de ei e savuros. noi suntem o palida imitatie a experientelor de viata din trecut. de la cafeaua salcie din automatul de cafea dimineata, la dialogurile sterile purtate online si pana la serialul vag amuzant vazut seara inainte de a adormi, suntem poze decolorate ale unui trecut mai viu decat noi.

recentul val de moda vintage e melancolie pura scoasa la vanzare. pentru ca si tu iti poti pacali golul din simtiri cu o dulceata de caise cum facea bunica, turnata in borcane pe banda rulanta in vreo fabrica sau cumparand haine si mobila la suprapret.

ati observat ca bunica e arhetipul care vinde orice oricui, chiar si acelora dintre noi care nici macar nu ne-am cunoscut bunicii? pana la urma, cu totii ne gandim cu drag la batranei imaginari (sau nu) ce ne spun povesti si ne rasfata. in schimb, anticariatele de unde cumparam obiecte vintage la suprapret sunt pline de lucruri pe care batranei reali le-au vandut pe sume derizorii.

miercuri, 13 mai 2009

curiosity killed the cat. with bricks. (1)

saptamana trecuta m-am aflat in ingrata postura a omului de la cub care gaureste pereti pentru a atarna mai apoi diverse obiecte masive pe care le va folosi de cateva ori pe an. spun ingrata pentru ca, evident, o asemenea actiune presupune mobilizare serioasa, sincronizari de program, etc. dar sa lasam.

la ora stabilita suna soneria, deschid usa, cobor putin privirea si ma trezesc fata in crestetul capului cu sosia lui harry potter. fara ochelari, ce-i drept, insa cu bormasina.
gaurim peretii?
sigur, fa-ti de cap.

vorbind de capete, cobor eu sa delimitez zona periculoasa pe unde ar putea ateriza caramizi in capetele trecatorilor nestiutori. cu atitudine grava de investigator de crime, desfasor banda dublu adeziva de la peretele blocului si pana langa gardul viu, lipind bine capatul de un boschet mai rasarit. mai apoi o iau pe aleea de langa, intentionand sa stau pe banca pana se termina operatiunea, ca la nevoie sa scot insigna fictiva si sa gonesc oamenii care se incapataneaza sa treaca pe sub banda mea dublu adeziva (intotdeauna se gasesc infractori dintr-astia).

pe banca stau doi pensionari care fac politica. le explic cum sta treaba si iau loc langa ei in poza clasica de martir: gura intredeschisa, privire pierduta in inalturile cerului (stau la penultimul etaj), mainile cu palmele in sus, in expectativa, muschii cefei incordati..
pensionarii mei sunt vorbareti.

de sus ploua cu moloz. din cand in cand mai zboara si cate o caramida. vecinii de cub incep incet-incet sa vina de la lucru. asfaltul din fata blocului e murdar si burghiul zbarnaie zgomotos. nici unul nu-si ridica privirea pana nu vede banda dublu adeziva in dreptul pieptului. ocolesc aleea respectiva, ajung in dreptul bancii pe care stam si, uitandu-se in sus, pun aceeasi intrebare:

vecin 1: ce se intampla?
pensionarii rabdatori: ei, fac copiii de sus o gaura in perete.
vecin 1: aha, zice el cu satisfactia omului pe deplin lamurit.

si tot asa.

la un moment dat apar si doi pustani de liceu care se intorc de la scoala. vad banda, vad caramizile plonjand in aer, dar se hotarasc sa se strecoare pe sub ea oricum. eu si pensionarii ne ridicam amenintator in picioare in acelasi timp. gestul asta ma electrizeaza. sunt wyatt earp. sunt bronco billy. sunt intruchiparea autoritatii. si banda mea zice "aaamamabababaaaaa! nu! aaaaanupe-acolo!"
ne asezam din nou cu constiinta impacata.

pensionarii mei isi deapana incet amintirile din tinerete, plouate cu praf si bucati de caramida. imi aduc sa vad poze ingalbenite de timp. in lumina blanda a serii si leganati de lentoarea propriilor voci, sunt din ce in ce mai putin morocanosi. au inceput chiar sa zambeasca. molcoma reverie le e insa intrerupta brutal.

vecina 11 (uitandu-se in sus): ce se intampla?
pensionarii indignati: ei, ce sa se intample?! CE sa se intample?!
vecina 11: am intrebat si eu... zice ea grabind pasul.
pensionarii: atata curiozitate n-am mai pomenit, dom'le! auzi, cica "ce se intampla", pufnesc ei dezaprobator, desi vecina a apucat deja sa intre in lift...

sâmbătă, 14 martie 2009

in pauza

pentru ca am inceput sa scriu din ce in ce mai rar si fara tragere de inima, m-am gandit ca ar fi mai bine sa iau o pauza.

in pauza se intampla intotdeauna lucruri misto - esti intre ore si minutele alea sunt exclusiv ale tale - sa zaci pe o banca in soare, sa cumperi covrigi, sa-ti bagi mintile-n cap.

am sa revin cu chef de scris si cu piticii de pe creier ordonati intr-un batalion de parada.

luni, 9 martie 2009

rendez-vous cu eliade

in patru anotimpuri:

- in fiecare primavara reiau secretul doctorului honigberger si ma dau de ceasul mortii la final de povestire
- pe 23 iunie rasfoiesc obligatoriu noaptea de sanziene
- in una din serile caniculare de august recitesc la tiganci
- prin septembrie cand ploua si vantul face ramele geamurilor sa scartaie recitesc domnisoara christina, dupa care adorm cu patura peste cap
- iarna in perioada sarbatorilor rasfoiesc tratatul despre istoria religiilor si mor de ras recitind pasajele pe care le subliniasem in clasa a unsprezecea ca fiind deosebit de importante (adica o serie de chestiuni "gotice" precum pregatirea individului pentru marea trecere, intelepciunea sarpelui, cele sapte trepte ale arborelui samanic, transe mistice, etc.etc.etc.)

luni, 2 martie 2009

au!

au copiii intuitie? au. inspiratie? au. da' initiativa? au.
asta rezulta din comentariile pe care le-am citit la ultima postare.

din seria de amintiri de tip 'au', azi am sa va povestesc despre cum am vazut in copilarie luminita de la capatul tunelului (sau lumina becului de la veioza) dupa cateva minute de stat in bezna.
e o povestire din vremuri comuniste, dar nu are legatura cu penele de curent de atunci (despre asta mai tarziu).

asa cum merge ulciorul la apa si senna negocia curbele atat de strans incat iesea din tuneluri cu sigla cauciucurilor roasa, tot asa am alergat si eu cu capul intreg prin camerele apartamentului: pana la un moment dat.

ce-mi amintesc din ziua in care mi-am spart capul aduce destul de mult cu imaginile inregistrate de camere de filmat inainte de accidente: galop, galop, galop, televizorul la care rula un film cu charlie chaplin, o curba prost negociata, caloriferul de departe, caloriferul de aproape, patru elementi, trei, doi, unu...
a, si un parait ca de pepene copt.

dupa asta veioza, usturimea spirtului, ceva care ma facea sa clipesc des din ochiul stang, figurile ingrijorate din jur si, culmea! cealalta camera, in care nu-mi aminteam sa fi intrat.
cateva minute din seara respectiva se evaporasera in neant.
unde am fost eu in timpul asta si, mult mai important, cum s-o fi terminat filmul?