"there are no secrets in life, just hidden truths that lie beneath the surface"

coridoarele mintii arata probabil ca interiorul unui hotel dezafectat - inguste si intunecoase, mirosind a mucegai, cu usi pe care uneori le deschizi cu usurinta, alteori raman blocate oricat ti-ai da silinta sa intri.

imi pare rau ca am pierdut cheile primelor usi. azi, de altfel, nici nu mai gasesc scara care coboara in subsol. stiu ca exista: de pe zidurile scorojite vopseaua rosie se desprinde in fasii lungi. mocheta infiltrata de apa a fost napadita de un strat gros de muschi. rosu, verde, rosu, verde si creierul meu albastru.
n-am sa mai pot intra niciodata.

si totusi, oare cum o fi sa deschizi usile de la demisol, sa iti amintesti limpede primele senzatii, sa inchizi ochii si sa spui - asta e leaganul meu, ma misc greoi pentru ca m-au infasat prea strans, perdeaua care se rasfira deasupra mea e parul mamei?

cum o fi sa reusesti sa gasesti si scara de la subsol, sa te afunzi in covorul de muschi din ce in ce mai gros, deschizand usi in stanga si in dreapta, incercand sa ajungi in capat, desi pasesti tot mai nesigur, inaintand mai apoi de-a busilea?

in camerele din spatele acestor usi e intuneric si cald. ochii nu ti se pot obisnui cu intunericul, dar simti ca toate arata la fel - singura diferenta ar fi ca distanta care te desparte de pereti creste de la o camera la alta, pe masura ce te aproprii de capatul culoarului. fiecare camera are probabil si o noptiera - de acolo se aud ticaituri ritmice, ca de ceas. am obosit.