au!

au copiii intuitie? au. inspiratie? au. da' initiativa? au.
asta rezulta din comentariile pe care le-am citit la ultima postare.

din seria de amintiri de tip 'au', azi am sa va povestesc despre cum am vazut in copilarie luminita de la capatul tunelului (sau lumina becului de la veioza) dupa cateva minute de stat in bezna.
e o povestire din vremuri comuniste, dar nu are legatura cu penele de curent de atunci (despre asta mai tarziu).

asa cum merge ulciorul la apa si senna negocia curbele atat de strans incat iesea din tuneluri cu sigla cauciucurilor roasa, tot asa am alergat si eu cu capul intreg prin camerele apartamentului: pana la un moment dat.

ce-mi amintesc din ziua in care mi-am spart capul aduce destul de mult cu imaginile inregistrate de camere de filmat inainte de accidente: galop, galop, galop, televizorul la care rula un film cu charlie chaplin, o curba prost negociata, caloriferul de departe, caloriferul de aproape, patru elementi, trei, doi, unu...
a, si un parait ca de pepene copt.

dupa asta veioza, usturimea spirtului, ceva care ma facea sa clipesc des din ochiul stang, figurile ingrijorate din jur si, culmea! cealalta camera, in care nu-mi aminteam sa fi intrat.
cateva minute din seara respectiva se evaporasera in neant.
unde am fost eu in timpul asta si, mult mai important, cum s-o fi terminat filmul?