bagaj

caram in spate saci plini cu tot felul de lucruri de care am vrea sa scapam - capete de dialog mirosind a naftalina, replici odata ascutite, una sau doua amintiri jenante, decolorate de prea multe reluari si asa mai departe.

inaintam la plezneala in cautarea unui punct ideal de colectare a deseurilor, care ar putea fi undeva pe urmatoarea strada, chiar dupa colt, sau in stanga primei intersectii. sau nu. e probabil mai incolo, si cum n-am vrea sa lasam desaga aiurea in drum, s-o desire pisicile, s-o ude cainii, s-o imprastie boschetarii, o caram mai departe.

in timp, desaga devine din ce in ce mai grea, dar cum sa o lasi de izbeliste cu cainii, pisicile si boschetarii, nu e mai bine sa o mai cari putin, pana la prima trecere, pana la prima intersectie, pana la primul tomberon?

timpul trece, oasele paraie.

morning stuffz

oamenii de pe strazi par sa fi iesit in sfarsit din hibernare - vorbesc zgomotos, se pupa, se injura, cara provizii spre barlog, isi iau de la scoala miniaturile cu ghiozdane in spate. hainele lor sunt tot mai colorate. se umplu strazile, parcurile, curtile caselor.

cu putin noroc, in scurt timp se redeschid terasele. atunci vom bea, vom rade si vom povesti, in asteptarea verii.

vorbeam cu o persoana cu care nu ma mai intalnisem de multa vreme. mi-era drag sa o revad, arata exact la fel, asa cum stiam ca avea sa arate, asa cum era firesc sa arate. pierdeam vremea intr-o cafenea si totul ar fi putut sa decurga natural daca discutia nu ar fi virat incet, dar sigur asupra lucrului.
detalii marunte strica echilibrul unei iesiri in oras, tulbura armonia conversatiei dintre doua persoane care, decupate din contextul cotidian, gandesc asemanator. imi pasa de mine, imi pasa de tine, deci nu vreau sa te aud rostind aceleasi clisee obosite despre slujbe si colegi pe care le spune toata lumea.
spune-mi mai bine ce faci, la ce te-ai mai gandit in ultima vreme, cat de bine incapi in hainele-rol de vecin amabil, bucatar exemplar, turist dezorientat, sofer model, individ schizoid, desi ocazional prietenos.
as vrea sa ne putem bucura impreuna.

un final oarecare pentru postarea anterioara

intr-un tarziu, ajung si la usa din capatul culoarului - pe gaura cheii vad lumina.

in penumbra holului, descifrez anuntul de pe usa: "acces interzis, cu exceptia lui adam, enoh, noe, eber, saloh, avraam, lot, ismael, isaac, iacob, iosif, iov, jetro, moise, aaron, david, solomon, elie, elisei, iona, ezechiel, zaharia, ioan botezatorul, iisus, mohamed"

fir-ar sa fie! gandesc, iar m-am nascut aiurea!

dust bunnies

in ianuarie peretii se infiltreaza cu nimic. oamenii dorm mult. batraneii se tem de ceata, asa ca o traverseaza precaut cu plasele de piata in mana. claxoanele au amutit pe strada si doi grasani au intrat in hibernare asezati la masa unui fast food. nici eu n-as mai iesi din casa pana in martie.

observ insa ca pe poarta blogrollului meu au rasarit ciuperci. cozile lungi si si subtiri imi sugereaza ca si acolo absenta s-a tot prelungit nemotivat. asadar, ce facem, domnilor si duamnelor? mai scriem? mai bem? mai stam?

si acum, sa fugiiiim!!! :)

ati auzit probabil ca 19 ianuarie ar fi cea mai nefericita zi a anului. mie nu mi s-a parut mai deprimanta decat oricare alt inceput de saptamana. as lua stirea asta in serios doar daca as crede ca pornind de la un anumit set de premise nu pot ajunge decat intr-un singur loc.
dar cine a decretat ca racit, cu portofelul gol si bantuind prin noptile inca lungi nu poti fi fericit?

"Der Ball ist rund, das Spiel dauert 90 Minuten. Soweit ist alles klar. Alles andere ist Theorie. Auf geht's!"

azi

in schimb, m-am trezit cu senzatia neplacuta ca am uitat ceva.

stiti si voi cum e: te trezesti buimac, dormi inca in picioare, asa ca iti incepi ritualul de imbaiat si imbracat parcurgand fiecare etapa incet, sperand sa nu uiti nimic, ca nimeni nu vrea sa te vada pe strada in palton si papuci de casa, de exemplu. esti pe picior de plecare, oglinda iti zice "e in regula, cara-te", dar ceva nu e bine. te pipai prin buzunare dupa chei si portofel, te invarti aiurea prin hol simtind ca ai uitat ceva. dar ce?

cand pleci prima data la drum uiti de o gramada de lucruri, desi cari dupa tine prea mult bagaj. in timp, inveti sa te rezumi la strictul necesar. de fiecare data cand mai elimini ceva din acest strict necesar, iti spui ca asta e ultimul lucru de care te poti lipsi, ca restul este esential confortului tau. asa ca iti cari in continuare in spinarea de melc obosit o gramada de inutilitati. urmatoarea calatorie iti va arata ca te poti lipsi si de aia si ailalta, pana cand constati cu surprindere de cat de putine lucruri ai nevoie pentru a fi fericit.

am uitat ceva. ce?

anu' asta

... am sa implinesc 26 de ani si habar n-am ce sa cred in legatura cu asta.

cand am implinit 18 ani am zis ca nu e chiar cum ti se spune in carti si filme ca ar fi, da' bine ca pot bea cat alcool imi pofteste inima prin baruri si ca plec la facultate in alt oras. la vremea aceea, asta era un lucru bun.

cand am implinit 21 de ani am simtit ca toata treaba m-a luat cam pe nepregatite, dar am sa pot bea cat alcool imi pofteste inima prin baruri si in america. in continuare, asta era un lucru bun.

anul trecut mi-am amintit de parerea pe care o aveam in liceu despre varsta de 25 de ani: ca esti matur si destept, ca stii ce vrei in viata si pasesti cu incredere pe traseul luminos care ti se asterne drept inainte. din fericire, am putut bea cat vin am vrut, si asta a fost cel mai bun lucru al serii.

nu-mi mai fac nici o parere despre cum ar trebui sa fiu la 30. sigur va fi altfel. mi-ar placea totusi sa am pana atunci o pivnita sau macar o camara incapatoare pentru rezervele de vin care sa ma treaca de ziua respectiva.

cum as mai vrea sa merg la un concert blazzaj saptamana asta....

la scoala de ghizi motani nu-ti cer bani
daca ai trei ani si-esti la blana fain
te primesc la mine cu trei mese pe zi
lapte, oase piine, fara moftangii
programul e scurt si deloc incarcat
dimineata ma scoli c-o saritura in pat
si-mi reciti, cit ma spal pe dinti
ce fac in diverse cazuri motanii cuminti
te-nvat cum sa scoti in taina gheruta
cum seduci subtil si duios pisicuta
cum sa miorlai tare sa te bage in seama
cum lenevesti lejer, tihnit, fara teama
cum faci sa te scape din brate pustanul
cum furi nevazut de pe masa ciolanul
cum adulmeci tandru floarea din glastra
cind stai tolanit la fereastra
la scoala de ghizi motani...
motanul perfect toarce rar
la jmecherii ii baga pe toti in buzunar
n-are de lucru niciodata prea mult
si pentru somn are-un cult
se tolaneste drept in pat cind i-e frig
dimineata le da la toti un pupic
si-si infige gheara-n ei cu masura
ca sa aibe mereu ce sa bage in gura
se catara cit poate de sus pe dulap
nu-i lasa totdeauna sa-i puna mina pe cap
cind cere afara e plin de respect
si sta la caldura sub veioza, la bec
toate acestea se-nvata usor,
fara truda nu lovitura,
nu ghiont, nu mustata rupta
daca vrei sa traiesti linistit, la multi ani
vino la mine la scoala de ghizi motani
la scoala de ghizi motanï

BLAZZAJ - scoala de ghizi motani

mi-e lene

de o saptamana intreaga. nu mi-am putut reveni deloc, ba as putea chiar afirma ca starea s-a agravat pe masura ce inaintam in saptamana.

am o multime de lucruri de facut, dar nu reusesc sa fac mai nimic decat in sila. luata de vartejul urgentelor ca de un val de apa jegoasa la pranz in mamaia, dau superficial din maini si din picioare, doar cat sa imi tin capul deasupra.

ieri seara ma simteam la capatul rabdarilor. scarbiciul, ora de mers prin zapada care se intetise, talpa neteda a incaltarilor care ma obligau sa pasesc precaut, mainile inghetate, ritmul orasului, toate ma scoteau din sarite. asa ca am cotrobait prin arhiva de filme cautand un film-pansament. am (re)gasit in the mood for love.

fascinant. finetea detaliilor, cadrele luuungi aproape statice, coloana sonora repetitiva. camera fixeaza minute in sir tablouri cu oameni la masa, strazi inguste, femei in rochii de matase absolut spectaculoase, fum de tigara ridicandu-se spre tavan. in lumea asta nimeni nu alearga si nu intra in criza de timp. se vorbeste putin. gesturile sunt de o lentoare seducatoare. graba nu-si are locul aici.

dupa o jumatate de ora uitasem de ce m-am simtit prost toata ziua. as fi vrut totusi sa fumez o tigara.

what has been seen cannot be unseen

si daca tot suntem noi in prag de sarbatori si scrisesem acum vreo doua postari ca am o problema cu preotimea, am sa va povestesc cum a inceput toata treaba.

aveam in jur de cinci ani la vremea respectiva. ca un copil nascut in timpuri comuniste, nu prea servisem eu biserica intre mersul la gradinita si julitul de coate prin fata blocului. bunica mea, in schimb, care incepuse sa vina iarna pe la noi sa aiba grija de mine (habar n-avea in ce se baga), isi dorea foarte mult sa vada casa sfintita de sarbatori.

intr-o seara imediat dupa craciun suna cineva la usa si bunica merge sa deschida. ma agat si eu de fustele ei si ma postez in fata usii. deschide. ridic capul mult in sus ca sa ajung la fata persoanei uriase care umplea tot cadrul usii. vad urmatoare chestii (aici ar merge o coloana sonora de la un film de groaza): sutana preoteasca neagra pana in pamant si haina aurie pe deasupra; o barba neagra, deasa si lunga pana la piept; un manunchi de nuiele intr-o mana, o cruce mare in cealalta; un personaj mai micut undeva in penumbra cu un fel de castron in care ar fi putut fierbe copii mici.

omul din prim-plan deschide gura si incepe o cantare asurzitoare. eu tip la randul meu. toate povestile pe care le stiam cu muma padurii si capra cu aia trei iezi care au fost fraieri si au deschis usa lupului mi se invalmasesc prin cap, cristalizandu-se in aceasta unica imagine de cosmar din cadrul usii. the horror.....

o iau la goana pe hol, galopand cu viteza luminii inspre baie. ma inchid. nu zic nici pas, ca iedul ascuns in horn care tace ca pestele si tremura ca varga de frica. dar, vorba lui creanga, frica-i din raiu, sarmana. pana la urma dau de mine mama si bunica-mea, ma aduc nas in nas cu nenea mare si fioros, care ma uda pe cap si-mi face cruce.
eu nutresc ganduri crunte de razbunare, ca pisica gasita dupa dulap si imbaiata impotriva vointei ei...

pseudo-legenda alcoolizata

ei s-au iubit o vreme, au gandit la fel, dupa care au ales sa mearga pe drumuri diferite.

martirul si-a zis ca de acum inainte va face totul ca la carte, neincalcand nici o regula, fara sa se atinga de nimic interzis. drumul sau e neted si lat, se intinde drept pana la orizont, fara nici o umbra, fara nici o cotitura. traieste acum prin fericirea altora si imbatraneste intelept si gratios.

hedonistul nu s-a abatut niciodata de la drumul pe care l-a ales la acea rascruce, desi n-a fost simplu de umblat. el n-o sa imbatraneasca niciodata, de altfel nici n-are cum, din moment ce pe haina i s-a cusut o eticheta pe care scrie "imatur" si si-a uitat de multa vreme varsta, concentrandu-se sa depasesca obstacolele drumului ingust si bolovanos.

la rascrucea acestor drumuri sta cel care incearca sa isi aleaga viitorul judecand faptele lor. el vrea si haina cusuta si haloul luminos. nici unul din cei trei nu va ajunge vreodata sfant.

dulciuri comuniste

imi amintesc cu mare placere de caramelele comuniste.

caramelele astea erau inchise la culoare si atat de tari si lipicioase ca ar fi putut scoate plombe, insa cu atat mai provocatoare - imi amintesc si acum ca imi lua cam intre 30 de secunde si un minut (cu alea incapatanate) sa cojesc hartia cerata in care erau invelite si de care se lipisera. dup-aia, ma apucam sa rontai cu precautie, incalzindu-le in gura pana cand ma incumetam sa imi infig maselele in masa cleioasa. erau atat de tari incat oricum nu reuseam sa le rup in doua, in schimb ma distra cum imi pocneau falcile dezlipindu-se din caramea. dupa doua caramele imi amortea intreaga gura, dar incercam o senzatie de glorie desavarsita, de parca as fi cucerit everestul.

cativa ani mai tarziu mi-am amintit de ele si am intrat prin magazine intreband de caramele. am cumparat mai multe sortimente dar - blasfemie! - am descoperit cu oroare ca noile caramele aveau o culoare de capuccino, aroma de lapte si erau atat de moi incat se topeau in gura.
"da' din alea comuniste nu se mai fabrica?" am tot intrebat eu cu voce indurerata vanzatoarele care ridicau din umeri. "acum se fac dulciuri bune, nu ca pe vremea aia....." imi raspundeau.
dar ce stiu ele? nici o caramea din cele care se produc azi nu va putea detrona in mintea mea minunatiile rupatoare de dinti cu care m-am delectat in copilarie.

ma uit cateodata afara pe geam dupa ce se intuneca si reusesc, cu ceva eforturi de imaginatie, sa vad dincolo de limitele obosite ale orasului. in seara asta, pe bulevardul larg se taraste alene un lung sarpe luminos care emite la rastimpuri sunete de claxon. daca mijesc ochii si privesc in departare, as putea chiar sa ma conving ca nu vad reclame atarnate pe blocuri, ci fragmente de stele vazute printre crengi in padure.

verific biblioteca cu rezervele strategice de alcool. ca de obicei, nu gasesc vin (I blame grampa, ca el nu cumpara) si de altceva n-am chef... in seara asta ma cred departe de civilizatie si am sa amplific senzatia citind povestiri de voiculescu - daca din toata proza lui ati citit numa' lostrita in liceu, va rog sa va rusinati si sa remediati situatia. povestirile lui sunt minunate.

eu nu mi-am cunoscut nici unul din bunici, dar l-am adoptat ca bunic imaginar pe domnul voiculescu inca din liceu. omul avea toate calitatile pe care trebuie sa le aiba un bunic: intelept (ba chiar mistic pe alocuri) fumator de pipa, vanator, pescar si mare povestitor de basme si legende.

cand deschid ditamai cartoiul cu proza lui, am intotdeauna impresia ca m-am carat cu trenul la ceva conac vechi de tara si stau intr-un fotoliu in fata focului, scarpinand dupa ureche un ogar sur, ascultand povestirile bunicului despre dumnezeu, iele, magi, sihastri si lupi vrajiti.
e bine in vizita la bunicul asta, mai ales in prag de iarna.

doar partea frumoasa

in ultimele saptamani m-am cam complacut in postari emo si imi cer scuze pentru asta. de foarte multe ori un blog devine un fel de jurnal public, in care esti tentat sa arunci si tot felul de mizerii si trairi care nu degeaba ar trebui sa ramana in cap si atat.

de maine incolo se schimba placa.

exercitiu

ieri am lenevit in balta calduta a inertiei (si mi-am si luat suturi pe chestia asta de la ruki), dupa care mai spre seara am zacut intr-o vizuina improvizata din paturi, unde incercam fara succes sa ma ascund de o durere de cap sinistra.

azi am o gramada de locuri unde trebuie sa ajung si pentru ca va trebui oricum sa dialoghez cu vreo trei casierite, o vanzatoare si o farmacista, mi-am propus si un mic exercitiu de tratare a excesului de politete de care v-am mai povestit - evident, asta nu insemana ca o sa tip, o sa bat din picior sau o sa grohai ordine, insa daca formularile mele respectuoase vor primi un raspuns scos din extremitatea puturoasa a corpului, it's on.

azi nu

azi nu mi-am auzit ceasul desteptator de dimineata. dup-aia s-au luat si apa si lumina cand eram pe la jumatatea operatiunii de spalat pe cap. ceva mai incolo nu imi gaseam nicicum doua sosete de acelasi fel si, de nervi, inaintasem atat de mult in interiorul dulapului ca mai-mai ca puteam vedea narnia dupa un palton. liftul era defect si la parter am dat de una din batranelele din cub, care era intr-o mare forma si avea chef de vorba. aveam destul de multe motive sa cred ca tot universul conspira impotriva mea. alergand spre lucru insa, depaseam in graba oameni, caini si intersectii, pana cand m-am trezit ca lasasem in urma si frustrarile matinale.

asadar, azi n-am sa ma mai enervez nici de tampeniile mele nici de tampeniile celorlalti. azi n-am sa ma mai gandesc ca viata trece de multe ori pe langa mine, ca aproape s-au terminat biletele din sectorul a la concertul depeche mode si deocamdata n-am bani, n-am sa fac liste de cumparaturi, n-am sa alerg prin casierii si n-am sa stau la nici o coada, n-am sa imi impun sa nu fumez, nici n-am sa imi umplu mintea cu tot felul de detalii fara importanta.

dog stories

azi am pornit spre lucru ceva mai devreme decat de obicei si pe bulevard era destul de gol. prin pacla diminetii inaintam eu, ascultand muzica la casti si, de la prima intersectie, un caine boschetar cu pete negre, care m-a insotit multa vreme, probabil sperand sa primeasca ceva potol. dar n-aveam ce sa-i dau. mergeam inainte, incercand sa ii evit privirea miloaga.
abia la un moment dat m-am prins ca probabil isi facea si el plimbarea de dimineata - facea cativa pasi, se uita in sus la mine - eu il scarpinam pe scafarlie aprobator. si tot asa.
si-a pierdut insa orice urma de interes fata de mine cand am ajuns la o shaormerie in fata careia mai statea un caine gras ce-si exersa privirea de caprioara pe bucatar. bros before hos, man...

imi amintesc ceva asemenator din vremea liceului, cand intr-o seara tarzie de noiembrie ma intorceam de la plimbat aiurea prin oras. ca sa ajung de la cetate acasa trebuia sa traversez un parculet, mai apoi sa merg de-a lungul unei strazi inguste care se termina langa un cimitir. de aici coteam la stanga, coboram de-a lungul cimitirului si intram in sfarsit pe strada unde locuiam.
si cum trec eu de parc intru pe strada ce dadea inspre cimitir. era intuneric, frig si se lasa ceata. nu umbla nimeni pe strada, nici nu auzeam masini sau sunete familiare de prin casele din jur. era atat de liniste incat auzeam ecoul propriilor pasi reverberand de zidurile caselor. in fata vedeam in lumina galbena si tulbure a stalpilor electrici poarta cimitirului, un colt din biserica de lemn, capela si o ladita in care sclipeau cam anemic cateva lumanarele aprinse. constatand eu toate acestea, mi-am zis ca ar fi mai bine sa grabesc pasul si sa ajung odata pe strada unde locuiesc, care e cat de cat mai populata, si nu de locatari linistiti ca astia din jurul bisericii.
dau coltul spre stanga, pregatindu-ma sa cobor in graba, cand simt brusc ca imi lovesc piciorul de ceva. sar un pas inapoi si scot un sunet nearticulat. aratarea de care ma lovisem face si ea un pas inapoi si scoate o schelalaiala speriata - era un caine mic si amarat rau, probabil la fel de surprins sa dea neasteptat peste cineva pe vremea aia sinistra. brusc, mi s-a facut tare drag de cainele asta, la fel de tembel ca si mine. m-am aplecat sa il mangai. inca mai tremura - poate de frig sau poate din cauza ca se speriase. mi-as fi dorit sa am crantanele de caini prin buzunare. dar n-aveam, asa ca l-am scarpinat eu ce l-am scarpinat cateva minute, dupa care am pornit fiecare mai departe in pas grabit.

era bizareria aceea de ora sase, cand afara se intuneca si langa metrou se inghesuie barbati cu sepci si femei cu posete si plase de plastic, stindarde ale omului muncit, obosit, acrit.
copilul plange pentru ca se sufoca in hainele groase de lana, in grija materna care-i atarna in jurul gatului si-i acopera urechile si gura, si-l impiedica sa respire in vagonul cald cu geamuri opace.
batranul ofteaza pentru ca iese acu' la pensie si nu stie ce sa mai faca de aici incolo. cu sapca bej pe cap, inghesuit in geaca neagra, arata mai trist ca un capat de creion ce nu mai poate fi ascutit, desi un rest de mina ar mai avea.
femeia isterica pandeste cu rautate strainul care se va aventura sa se prinda de aceeasi bara ca si ea, fluturandu-si mana uscativa ca pe un evantai in jurul fetei, ucisa de miros si caldura.
inertia momentului termina orice gest la jumatate de drum, inchide gura tuturor celor care privesc podeaua si inspira aerul aproape clisos. pentru acestia, ziua suspendata reincepe la capat de gura de metrou.

ma enerveaza zilele astea fenomenul generalizat de trivializare a oricarui fel de idee sau actiune care zgaltaie balamelele zilei rand, aia cu cafea dimineata, cel putin doua ore pierdute pe drumuri, munca imbecilizanta, bere seara si somn dupa.
prea multi oameni obisnuiesc sa se intalneasca prin baruri doar pentru a depana aceleasi nesfarsite povesti cu colegi de lucru intotdeauna naspa, sefi aiurea si neveste frigide, dupa care sa isi mai zica vreo doua bancuri rasuflate si sa constate intr-un final ca viata e de cacat.
viata nu exista independent de tine si cel mai probabil ti se pare de cacat fiindca nu esti in stare sa te bucuri, sa te enervezi sau sa te intristezi cand trebuie.
azi ti s-au cacat in cap la lucru vreo trei superiori? bine ai facut ca nu ai ripostat in nici un fel, tu ai de promovat. mai bine apuca de fund chelnerita de 17 ani care tocmai ti-a adus berea la masa sau pocneste un individ care sta prea aproape de tine. iti implineste copilu' sapte ani da' tu esti la lucru, ca vrei neaparat sa iti termini lucrarea inceputa. foarte bine, dar sa nu te astepti la prea multe vizite din partea lui cand o sa fii batran si-o sa ai tot timpul din lume sa-l astepti. pe langa tine o sa treaca, poate, pe strada o femeie frumoasa cu picioare lungi, mirosind minunat. nu uita sa strigi dupa ea niste imbecilitati obscene, sigur o sa te remarce in felul asta. cand te intalnesti cu prietenul tau ala pasionat de filme, sa zicem, nu uita sa iti zici in gand ca e un bou care n-are ce face cu timpul lui liber, desi tu pe al tau il irosesti golind sticle sau dormind.
din ce in ce mai multe cuvinte isi pierd valentele, sunt saracite de intelesuri. familia, comunitatea, tara sunt niste notiuni depasite, vehiculate poate doar in prag de alegeri, indrazneala inseamna acum nesimtire, frumosul trebuie sa fie neaparat un bun consumabil, erotismul se reduce la pornografie.
si totusi, uite ce am gasit pe net...